Mile in sir de teren stancos se estompau sub picioarele mele. Fugeam prin noapte într-un ritm nebun. Gandul ca Victoria era doar cu cativa pasi inaintea mea ma indemna sa alerg si mai repede.
„De ce esti asa grabit?” Ma intreba Bella „Unde mergem?” Vocea Bellei rasuna în mintea mea încercand sa sparga bariera pe care mi-o impusesem, pentru protectia mea. M-am luptat pentru a bloca afara din mintea mea, vocea ei.
Zilele au trecut, dar eu continuam sa alerg, oprindu-ma doar pentru a ma ascunde de lumina puternica a soarelui. Incet, nisipul si praful au inceput sa dispara facand loc unui frunzis bogat. Am fost recunoscator pentru noua acoperire care imi permitea sa calatoresc mai liber în timpul orelor de zi. Am fugit fara oprire, setea de sânge urland în mine, pierdandu-ma pe mine insumi in aceasta vanatoare. Devenisem atât de concentrat, incat chiar si vocea Bellei a tacut.
Zilele treceau. Urmam traseul Victoriei cand, brusc m-am oprit. In fata mea vedeam o scena similara cu cea din Mexic. Inca o victima. Inca un mort nevinovat. Si din nou aceeasi neglijenta a Victoriei. Chiar era neglijenta? Sau era ceva planificat? Cuvintele lui Jasper imi rasuna in minte, dar le-am ignorat. Jasper nu avea dreptate. Nu putea sa aiba dreptate. Cu toate astea nu puteam sa scap de agitatia provocata de cuvintele lui. Daca intr-adevar, avea dreptate? .
Ploaia cadea peste capul meu, spalandu-mi parul si udandu-ma pana la piele. M-am oprit mirat in mijlocul drumului. Aroma dulce a Victoriei era din ce in ce mai slaba, spalata de ploaia torentiala. Simtind ca panica incepe sa puna stapanire pe mine am inceput sa alerg din nou, mai repede in incercarea disperata de a fugi de ploaie. Parfumul devenea tot mai usor cu fiecare pas pe care-l faceam.
Padure deasa, tropicala se deschise brusc in fata mea. Un sentiment de groaza a pus stapanire pe mine. Ochii mei scanara imprejurimile dar nu am vazut nimic altceva decât o mare de verde si albastru.
Mi-am cuprins capul cu mainile si mi-am închis ochii.
As putea mirosi…nimic.
Pieptul ma durea si m-am luptat pentru respiratie. Respiram rapid si neregulat si simteam ca in orice moment capul imi poate exploada. Oare un vampir putea sa se hiperventileze?
M-am luptat pentru a-mi recapata calmul, dar mintea mea refuza sa coopereze. Am cazut la pamânt, lovind cu disperare pamantul umed. Ridicandu-mi privirea m-am uitat la oceanul enorm care se intindea inaintea mea. Victoria era pierduta!
Ea ma condusese aici. Ea nu facuse decat sa se joace cu mine. Constientizarea realitatii ma lovi cu o forta imensa daramandu-ma, inapoi, la pamant. Interpretasem gresit cuvintele lui Jasper.
Cât de orb fusesem!
Totul fusese doar o capcana. Ea nu facuse decat sa ma atraga departe de adevarata ei destinatie. Iar atunci când ea a simtit ca eram suficient de departe, a sarit în ocean, stiind ca nu as fi capabil sa urmeze traseul ei acolo. Apa sarata i-ar fi diluat parfumul.
„Nu, nu, nu!” Am tipat.
Durerea izbucni in pieptul meu, arsandu-ma pe interior. Dadusem gres! Ce facusem? Ma pierdusem pe mine, imi pierdusem familia, o pierdusem pe… Bella. Ohhh, Bella! Simteam cum agonia ma cupridea rupandu-ma din nou; ma luptam sa respir. Inca o data…si inca o data….
Dulcea mea Bella!
Nu am putut-o proteja. Nu am putut-o salva. Ea era pierduta pentru mine.
Nu mai puteam fii cu ea nici ca iubit, nici ca protector, nici ca prieten….Totul era in zadar…Niciodata nu ii dadusem ceea ce ea avea nevoie. Orice incercare era supusa esecului si dezamagirii…
Am simtit telefonul vibrand in buzunar, dar l-am ignorat. Cu siguranta Alice a vazut ca pierdusem urma Victoriei, dar nu vroiam sa vorbesc cu familia mea. Nu acum…poate, niciodata. Am închis ochii, rugându-ma ca Alice si ceilalti sa ma înteleaga.
Lumea parea a se diminua. Realitatea se topea in jurul meu, ramanand doar bezna. Am ramas acolo, in ploaie cu ochii inchisii si cu bratele strangandu-mi cu putere pieptul.
In urechi imi rasuna un sunet. Trop, trop, trop.
Era sunetul care insotise existenta mea in aceste ultime luni. Sunetul unei inimi care bate. Ascultam, pretuiam fiecare puls, fiecare bataie. M-am concentrat incercand sa aud mai bine. Sunetul atat de drag mie parea ca un ecou din departare. Vroiam sa il aud inca o data….mai clar…mai aproape… Ecoul acesta nu ma satisfacea. Vroiam mai mult. Vroiam sa simt parfumul ei, atingerea ei, caldura ei….
Nu din nou!!
Mi-am chircit corpul in pozitia fetusului, cuprinzandu-mi mai strans pieptul cu bratele. Totul era pierdut. Ochii mei priveau fix, in gol, pana cand veninul a inceput sa-mi cuprinda pleoapele. Picaturi mici de venin curgeau din ochii mei, alunecandu-mi pe obraji reci. Le-am sters repede, indepartand senzatia de furnicaturi de pe piele.
Deci, asta este ceea ce trebuie sa simt ca sa plâng?
Mi-am închis ochii strâns înclestandu-mi dintii. Chinul crestea inauntrul meu pâna când mi-a ars pieptul amenintand-ma ca va exploda.
Dintr-o data, totul era negru. N-am mai vazut nimic. N-am mai auzit nimic. Nu mai era nimic. Lunile de agonie isi pusesera amprenta asupra mea, marind si mai mult golul din pieptul meu. Asta era tot. In cele din urma, sub presiune, mintea mea cedase. Am salutat noua senzatie. Asta era, cu siguranta mai bine decat zvarcolirea in agonie, pentru eternitate. Acest purgatoriu era locul cel mai apropiat de cer. Si era singurul pe care il meritam.
Ma gandeam la mine. La familia mea. De-atâta dor ma vestejisem si ma feream de ei . Mi-e greu sa le explic cum visul, imi pierise…nu le puteam spune c-am murit. Traiam cumva. Dar n-aveam nume, nu eram nici barbat si nici copil…Nu mai eram decat o trista umbra, oarba, a unui pelegrin îngenunchiat în lumea asta. O palida faptura, un biet fir uscat de iarba. Incet, cu efort, mi-am fortat pleoapele sa se deschida. In bezna ce ma inconjura, aparea o lacrima stinghera, visand la nemurire. Cu gândul la ea, ma prabusesc, ma ghemuiesc cu totul în mine însumi, cu dintii înclestati, resimtind iarasi durerea. Si ma distrug.
Nu stiu cat timp era de cand zaceam asa…ore, zile…? Oricum nu mai conta…oricum „viata” mea era doar o-nchipuire, un sambure uscat, un pumn de lut…Pierdut, inchid din nou ochii, dorindu-mi sa fiu cu ea, niciunde – altundeva decat intr-o alta lume, fermecata, dintr-o alta viata pe care am trait-o, atunci, demult…cândva…
* * * *
Nu stiu de cât timp stateam acolo întins, cu privirea goala, uitandu-ma la cerul intunecat, dar mintea mea incerca, se lupta sa iasa din aceasta stare. Nu conta cat ma luptam, mintea mea incepea, fara voia mea sa se trezeasca si lumea devenea clara din nou.
Presiune. Simteam o presiune constanta pe bratul meu.
Ce era asta?
Instinctul de a ma proteja puse stapanire pe mine si, clipind incet, am deschis ochii, uitandu-ma in jurul meu. Era noapte. Lumina argintie a lunii arunca valuri, valuri printre copaci.
Din nou presiunea aceea. Ce era asta?
Era o presiune distincta pe bratul meu. Mi-am mutat privirea pentru a vedea un barbat în picioare, aplecat peste mine strigînd ceva în limba spaniola.Dar nu am putut sa aud clar ce spunea. Mi-am scuturat capul intr-un efort suprem de a ma concentra. Cuvintele au inceput sa devina mai clare.
„Estás bien? Estás muerto? „
Am continuat sa lupt. Mintea mea a refuzat sa se trezeasca complet. Ea se proteja de realitatile dure ale existentei mele. Dispus sa-mi accept soarta, am închis ochii din nou.
„Estás bien?”, omul repeta incontinuu.
M-am uitat la el. Fruntea lui era brazdata de îngrijorare. El era inca aplecat peste mine, scuturandu-mi umarul. Uneltele de pescuit erau asezate pe pamant, aproape de el. Ochii nostri s-au intalnit.
„Cuál es la fecha?” L-am întrebat. ( „In ce data suntem?”)
„Tres diciembre”, a raspuns el. ( „3 decembrie”)
Doua zile. Doua zile întregi statusem aici, pe pamânt, complet inconstient. Perioada de timp ar fi trebuit sa ma alarmeze, dar eu eram dincolo de ratiune. Eram dincolo de griji. Nu conta daca ma vazuse cineva. Nimic nu mai conta.
Uitandu-ma la om, dat din cap in semn de multumire si m-am ridicat încet. Mi-am trecut degetele prin par si peste haine, incercand sa le netezesc atat cat puteam. El mi-a zâmbit cu precautie, nefiind sigur daca sa plece de langa mine, uitandu-se la mine de parca astepta sa ma prabusesc in orice moment.
M-am întors si am inceput sa merg, lasând omul uitandu-se dupa mine confuz si mirat. Clipind cu furie, ma luptam pentru concentrare. Ma taram inainte intr-un ritm aproape uman, mergand aiurea, fara nicio tinta.
* * * * *
Am mers si am mers. In cele din urma am dat de civilizatie. Am intrat in oras in timp ce telefonul continua sa vibreze in buzunar.
„Alice! Alice! Lasa-ma în pace!” Ma gândeam… Cat imi doream ca ea sa-mi poata citi mintea. Nu vroiam sa raspund la telefon si ea trebuia sa inteleaga ca nu vroiam sa vorbesc cu nimeni.
As fi vrut sa ii las un mesaj dar nu puteam risca sa vorbesc cu ea. Mai mult ca sigur ar profita de ocazie, incercand sa ma convinga sa vin acasa. M-am oprit uitandu-ma la cladirea din fata mea. Privind in sus, am citit: „Aparta Hotel El Lago”.
Am impins, deschizand usile hotelului si am intrat in holul mic. Mirosea ciudat a flori si transpiratie. Femeia din spatele biroului nici nu a privit în sus cand am intrat, continuand sa se uite in revista ei.
Intr-un colt era o masa mica si un scaun. Scaunul scartaii cand m-am asezat pe el. Luand stiloul si o foaie dintr-un carnetel, destinate oaspetilor, am inceput sa scriu o scrisoare catre familia mea. Nu aveam nevoie sa trimit scrisoarea prin posta. Mai mult ca sigur Alice ar vedea ce scriu.
„Draga familie,
Va rog sa ma iertati. Va rog sa nu veniti dupa mine. Am esuat în eforturile mele de a o distruge pe Victoria si acum singuratatea este tot ce imi doresc. Va rog, daca ma iubiti suficient sa respectati acest lucru. Intr-o zi, poate ca ma voi intoarce la voi, dar nu stiu cand sau daca voi putea sa ma intorc. Pâna atunci, aveti grija unul de celalalt; stiti ca va iubesc pe toti. Compasiunea si dragostea voastra sunt de nepretuit pentru mine. Sincer, asta este singurul lucru care inca ma sustine…care ma va sustine de acum inainte.
Al vostru pentru întotdeauna,
Edward.”
Am privit la scrisul meu. Am citit si recitit cuvintele, concentrandu-ma pentru ca Alice sa vada ceea ce scrisesem. Odata ce am fost sigur ca Alice a vazut scrisoarea, am strans-o in pumn si am aruncat-o in cosul de gunoi. Nimeni nu a observat cand am plecat de la hotel, strecurandu-ma inapoi in padure.
Lasandu-ma pe pamantul umed, am inchis ochii, dorindu-mi din nou, ca senzatia de amorteala sa se intoarca. Imaginea cu Bella zambind mi-a aparut, din nou in fata ochilor si mi-am blestemat mintea pentru toate aceste amintiri care ma bantuiau.
„Ce ai de gând sa faci?” ma întreba ea.
Nu stiam. Nu-mi pasa. Sfârsitul calatoriei mele de care ma temusem atat de mult ma ajunsese in cele din urma si chiar nu stiam ce sa fac…sau daca exista ceva ce pot face.
Bella imi zâmbea. „Sa stii ca nu ma deranjeza sa fiu singura cu tine.”
Asta era tot ce aveam de cand plecasem de langa Bella. Halucinatiile erau singura bucata din ea pe care inca o aveam cu mine. Si poza veche din buzunar.
Nu mai era nici o misiune. Nu mai era nimic care sa-mi distraga atentia. Nu mai era decat o „viata” de asteptare, atat cat Bella ar fi trait.
Din fericire telefonul din buzunar a încetat sa mai sune. Fara îndoiala, familia mea era suparata auzind decizia mea, dar ei o vor respecta. Poate ca, în timp, m-as putea intoarce inapoi, la ei. Dar tot ce vroiam acum era sa fiu singur. Doar eu si durerea mea. Vroiam sa sufar pentru pacatele mele. Trebuia sa ma pedepesesc pentru toata suferinta pe care o adusesem in viata Bellei.
Asa cum stateam, chircit pe pamant, gandurile m-au purtat înapoi la ziua de nastere a Bellei; era ultima amintire frumoasa pe care o aveam impreuna cu ea. Mi-am amintit ce bine ma simteam; mi-am amintit de corpul ei cald si moale care statea alaturi de mine, pe canapea in timp ce urmaream „Romeo si Julieta”.
La inceput ma deranjase putin admiratia pe care ea o avea pentru acest personaj – Romeo. Dar acum realizez ca am mai multe in comun cu el decat mi-as fi putut imagina vreodata.
El era un personaj tragic, lovit de dragoste. El a crezut nebuneste în dragostea pentru o fata pe care stia ca nu o v-a putea avea niciodata. Era o dragoste interzisa. El se pierdu-se pe sine în acest sentiment, la fel cum faceam si eu. Eu nu mai eram ceea ce fusesem odata! Eram doar un corp gol si o minte bantuita de amintiri.
El, la fel ca si mine, era orbit de dragoste. Ea ii transformase lumea lui pentru totdeauna, schimbandu-l totodata si pe el. Romeo nu mai putea trai fara ea. Julieta era soarele lui, iar fara ea lumea nu mai insemna nimic.
El era atât de îndragostit… Nimeni nu il putea convinge sa renunte la Julieta, indiferent de consecinte.
„Cum pot merge mai departe atunci cand inima mea este aici?”
Cu toate acestea, Romeo avea un mic avantaj de partea lui. El ar fi putut sa se casatoreasca cu Julieta. El putea sa faca asta. Cat de mult imi doream sa împart acelasi nivel de intimitate cu Bella, pentru a-i arata dragostea mea…dar nu puteam. Gelozia fierbea în mine.
Romeo fusese alungat; trimis departe de casa lui, de la familia sa, de mireasa lui. Cat de bine simteam durerea lui! Era o durere mai rea decat moartea. Sa fi separat de cea pe care o iubesti, sa stii ca altii o pot vedea, dar tu nu poti….Sa te zbati in agonie stiind ca ea isi va gasi, in timp, o alta dragoste…era greu de suportat. Cum ar putea cineva indura aceasta suferinta? Si mai ales….pentru eternitate!
Exact asa cum ma gandisem, dragostea impartasita a Bellei, si egoismul meu a determinat ca totul sa se sfarseasca tragic. Eram separati de timp, de distanta, niciodata meniti sa fim impreuna. Nu o puteam admira nici macar de la distanta. Nu puteam ajunge la ea.
Imi doream sa pot murii. Imi doream sa pot sfarsi odata pentru totdeauna acesta suferinta! Cât de usor era pentru Romeo! Cand a crezut ca dragostea lui a fost pierduta, moartea sa a venit rapid si usor. In cazul meu nu era atat de usor. Cu toate ca, recunosc, in mintea mea mereu am avut un plan, dar nu eram sigur daca puteam sa-l pun in aplicare. Nu depindea in totalitate de mine.
Din pacate, Romeo si cu mine nu eram chiar atat de diferiti. Amandoi iubeam si ne urmasem dragostea intr-un mod atat de egoist! Stiam ca totul se va termina prost dar egoismul ne impinsese sa mergem mai departe.
Durerea urla in mine in timp ce amintirile continuau sa se joace cu mintea mea. M-am ridicat si am inceput sa merg usor. Peisajul se schimba cu fiecare pas, dar eu nu-i acordam nici o importanta. Am continuat sa merg fara oprire. Fara nici un scop. Mergeam doar pentru a nu ma oprii. Daca m-as fi oprit, as fi cazut si, daca as fi cazut, stiam ca nu m-as mai fi putut niciodata ridica.
O voce mica în mintea mea, imi spunea ca trebuie sa merg, sa nu ma opresc. Nu puteam ignora sentimentul ca Alice ar putea veni dupa mine, fortandu-ma sa ma intorc acasa. Nu puteam sa permit asta. Alice m-ar putea gasi, dar eu as fugi mereu de ea…de ei… As fugi de ei pentru eternitate daca asta era ceea ce trebuia sa fac ca sa-i tin departe de mizeria care mai ramasese din mine. Ea nu m-ar putea forta sa revin la „viata” pustie care ma astepta. Ea nu ma va putea opri sa parasesc aceasta lume atunci cand va veni momentul….
* * *
Multumesc tuturor celor care urmaresc povestea mea. Multumesc pentru comentarii si pentru sustinere. Sprijinul vostru imi este de mare ajutor! De aici inainte, povestea incepe sa se precipite….suntem foarte aproape de infamul telefon a lui Rose si de calatoria spre Volterra…
de cand am citit prima data new moon ma gandeam ca ar fi foarte misto ca atunci cand ea are viziunile cu el si el la randul lui sa le resimta…..se pare ca in ficul tau …el are propriile lui viziuni 🙂 ma bucur foarte mult sa citesc asta :* multumim
descrii foarte profund durerea lui edward…de parca ai fi traito si tu…exceptional :*
interesanta chestia cu plansul mi-a placut foarte mult
superb capitolul ..plin de emotii… chiar ma induiosat … e incredibil cum descrii durerea lui edward :):X….
super!!! Ce durere….si ce frumoase descrieri de sentimente….Ma impresionezi!!! Foarte frumos, spun asta sincer si cu mana pe inima !!!
si spaniola????esti amazing Antonya 😀 Bravo!!
Ah, si poza….ce bine arata 😉
Lara, multumesc!!!! ma bucur ca ti-au placut capitolele! sper ca iti va placea si continuarea…. :*
:))))) amazing???? :))))
Lara!!!! :* :* :X:X:X
Cum am venit de la scoala, mi-am aruncat ghiozdanul undeva intr-un colt si am intrat direct pe blog ca sa citesc continuarea din capitolul postat aseara. Asta s-a intamplat acum aproximativ 7 minute. Atat de nerabdatoare am fost! :)) :”>
Si bineinteles, iar ai atins acel punct de sensibiltate in descrierile tale incat mai ceva ca le traiam si eu! Dar asta presupun ca nu este nimic pe langa faptul ca in curand Edward va primi telefonul de la Rosalie si decide ca nu mai are nici un sens existenta lui. 😦
Asadar, te asteptam dupa „luna” de miere, cu capitolele urmatoare. :*:*:*
Corinna, esti fenomenala!!!! 🙂 :X multumesc!!! :* nici macar nu ai mancat? deja ma simt vinovata…;))
:* :* :* :X :X:X
e putin spus…dar e din toata inima… MULTUMESC!! 🙂
Mancarea mai putea astepta! ma rog…ea mai mereu „asteapta” dar in fine 😀
Si eu o spun cu toata inima: Cu Placere! :*>:D<
hmmm Antonia , suferinta lui Edward este aceea cu cea lui Romeo , dar el a putut sa puna capat acestor suferinte … sincer abia astept urmatorul capitol…deja el a ajuns la la punctul culminat al suferintei …
Super capitol .. antonia 🙂
Irina…. :* multam! 🙂
da….urmatorul capitol va fi cel putin la fel de intens!! sper sa va placa!!
:* :X
wow, pur si simplu. felicitari Antonia.
Aproape am putut sa simt disperarea, emotia acea de durere pura …..
Felicitari.
Multumesc scumpa! :”>
Un capitol f.trist,dar tu scrii atat de frumos.
Angi, scumpa ca de obicei!! ma faci sa rosesc… :”>
foarte frumos capitolul imi place foarte mult…victoria este o nesuferita o urasc…
;)) si eu o urasc!! dar…trebuie sa recunoastem ca are si ea rolul ei in carte!!! si inca unul de importanta!! 😉
:*:*
Am uitat sa mentionez ca poza e perfecta! Se potriveste foarte bine.:X
Un capitol plin de trairi intense. Dezamagirea il duce in pragul apogeului de agonizare si iar intalnim acea similaritate ca in cazul Bellei. Durerea din piept e comuna, de parca fiecare ar avea la propriu o parte goala in locul inimii.
Asa cum am mai zis sunt foarte curioasa de ideea spontana pe care ti-a venit si abia astept continuarea maine:*
de fapt, ca sa spun sincer, mai mult am stat pana la ora asta ca sa postezi capitolul:X
:*
Corinna, ma bucur mult ca nu te-ai supi ptr ca am facut un vampir sa planga (abatandu-ma de la ideea autoarei ca vampirii ei nu pot sa planga)! dar, niciun vampir nu a mai suferit asa pana acum (mai ales dupa o muritoare-asa cum ai spus si tu)…niciunul din ei nu trecusera printr-o durere atat de sfasietoare…ca sa stie daca poate sau nu sa planga…si, sincer vb, oricum Edward este cel mai sensibil vampir din toti cei prezentati de autoare…..nu-i asa? 😉
in legatura cu poza….da, ai dreptate e perfecta!!!! era exact ce cautam….pleoape pline de lacrimi!!! un prieten m-a ajutat colorand irisul in culoarea ochilor lui Edward! 😉 🙂
Te-as fi putut ajuta si eu in legatura cu, colorarea ochiului…. de ceva timp numai ochi editez in photoshop. …sunt deja addicted, stiu, dar ce sa fac..o sa treaca si asta! :))
Scumpa nu am stiut asta….dar, acum stiu asa ca…daca mai am nevoie de ceva in photoshop, apelez la tine… 😉
merci de info!! 🙂 ;))