„Acum te rog! Din suflet, te implor
Nu sa ma ierti…nu-s vrednic,
Dar da-mi o sansa, tu, izvor de dor
S-arat iar ca te merit!
Abia acum, cand ti-am gresit amar,
Cand sufar consecinte,
Vad ca viata-mi este in zadar
De nu ti-o darui tie!”
Orele treceau si Bella dormea în bratele mele. Din fericire, Charlie nu a intrat in camera ei, inca era in camera de zi, gandindu-se la discutia pe care o avusese cu Carlisle. Incet, se ridica de la masa, indreptandu-se spre telefon. A petrecut putin timp discutand cu prieteni si colegi, explicând ca Bella venise într-adevar acasa. Nu ma interesau in mod deosebit aceste discutii asa ca mi-am indreptat privirea catre ingerul din bratele mele, bucurandu-ma de zambetul ei firav, de respiratia ei dulce, de parfumul parului ei.
Contemplarea mea fu intrerupta de o frantura din conversatia lui Charlie. „Nu, nu e nevoie sa vii…” Charlie insista, repetand ca acum nu e un moment bun sa vina s-o vada pe Bella. Veninul mi-a ars gatul si stomacul s-a revoltat cand am auzit vocea lui Iacob Black la celalalt capat al telefonului. El insista s-o vada pe Bella, dar Charlie il refuza, explicandu-i ca ea are nevoie de odihna.
– E bine, Charlie? Te rog spune-mi ca este in regula, pleda el.
– Da, Jacob ea e bine, doar epuizata. Eu nu stiu ce-a facut in aceste trei zile de este atat de obosita, dar fi sigur ca voi afla de indata ce se va trezi.
– Pot s-o vad maine?
– Sigur, desi cred ca isi va petrece mult timp cu Cullen, raspunse Charlie cu ochii inca scanteind de manie.
– Scuza-ma? Ai spus Cullen? Vocea lui Iacob era ezitanta când imi rosti numele.
– Da, Edward este cel care a adus-o acasa.
Tacere la celalalt capat al liniei.
– Jake? Mai esti acolo? intreba Charlie.
– Umm…da, eu sunt aici. Uite, trebuie sa plec. Te sun eu in curand.
Telefonul era mort. Charlie se uita uimit la telefon, apoi il inchise facandu-si o nota mentala sa nu uite sa-l intrebe pe Billy ce se intampla. Bietul Jake! Am vazut cat de bine se simte cu Bella si cred c-o place. Sper sa nu renunte. Ar fi bine pentru Edward sa aiba putina concurenta adevarata!
Am strîns-o pe Bella mai aproape de mine si am incercat sa ignor arsura din stomac. Daca acest Jacob Black vrea sa ma provoace, atunci provocare sa fie! Voi accepta daca Bella il va alege pe el, dar in niciun caz nu voi renunta fara sa lupt.
Mi-am apasat usor tampla, incercand sa ma calmez si ochii mi s-au indreptat, din nou, spre ingerul din bratele mele. Am zambit in parul ei, lasand ca parfumul dulce sa-mi alunge orice gand, umpland si inchizand golul din pieptul meu, stergand toata durerea lunilor trecute. Am pierdut notiunea timpului, pana cand un zgomot de pasi imi atrase atentia. Charlie isi întrerupse drumul spre camera lui, oprindu-se in fata usii Bellei intrebandu-se daca o va trezi zgomotul ei. In secunda urmatoare eram dupa usa. Am putut sa vad umbra lui in lumina slaba de pe hol cand si-a ridicat mana apasand usor clanta ascultand atent ca nu cumva sa-si trezeasca fiica. L-am auzit oftand, de relaxare si de epuizare, apoi la fel de incet inchise usa si porni spre camera lui.
In aceeasi secunda eram din nou langa Bella, relaxandu-ma total cand sforaitul lui Charlie ajunse la urechile mele.
Incet, mi-am ridicat mana si doua degete s-au curbat usor, atingand, mangaind finetea obazului de pe pieptul meu, studiind din nou si din nou trasaturile ei. Desigur, memoria mea perfecta nu mi-ar permite sa uit, dar era extraordinar ceea ce vedeam. Ea era atat de senina, atat de pasnica, atat de diferita de Bella din amintirile mele, amintiri pline de suferinta si durere. Zâmbi usor în somn si intinzandu-se incet, se ghemui mai aproape de mine, aruncandu-si un brat peste pieptul meu. Nu mi-am putut retine zambetul si respirand parfumul ei i-am prins mana delicata, uimit de caldura ei, mangaindu-i degetul al treilea si oftand usor cand, inca o data, mi-am imaginat inelul mamei mele odihnindu-se pe degetul ei. Intr-o zi o voi face. Intr-o zi, ii voi oferi inelul, cerandu-i sa fie a mea. Am zambit la gandul asta si Bella se misca din nou.
Fruntea ei se incrunta usor si inhala profund, iar eu mi-am aplecat usor capul dandu-i un sarut pe frunte. Expresia ei a devenit ironica in timp ce incerca sa se trezeasca. Si-a strans bine ochii ca si cum se lupta sa nu se trezeasca. Avand in fata ochilor realitatea pe care o citisem in mintea lui Charlie, nu puteam sa dau vina pe ea, ca prefera mai repede somnul si visele.
Ea lasa sa iasa un oftat moale si încet clipi deschizandu-si ochii. Eu i-am zambit strengareste. Stiam ca iubea acel zambet si vroiam s-o fac sa inteleaga ca totul e real, ca sunt langa ea. Ochii i s-au marit cand m-a vazut.
„- Vai! „ igni usor, sarind in sus si punandu-si mainile peste ochi. M-am aplecat usor spre ea, surprins de reactia ei neasteptata, ascultand cum bataile inimii i se accelerau. Ce se intampla? O speriasem? Of, Doamne, de ce nu-i pot citi gandurile?! Mi-am imaginat, cosmarurile pe care ea trebuie sa le fi avut, vise pline de monstri si vazandu-ma in fata ei, trebuie sa fi fost destul de socant.
Ezitant, ea si-a coborât mâinile si se uita în ochii mei.
„- Te-am speriat?” Am întrebat linistit.
Am asteptat cu rabdare sa raspunda, dar tot ce facea ea, era sa-mi studieze fata. Isi musca buza inferioara si fruntea ei era brazdata de liniile concentrarii. Parea confuza. Deodata scutura puternic din cap, ca si cum incerca sa risipeasca o viziune din fata ei. Atat de inspaimantator eram pentru ea?
Si-a strans inca o data ochii si si-a palmuit usor fruntea.
„- Vai, la naiba! „ exclama ea.
Ce se intampla? M-am intins incet spre ea cu intentia de-a o atinge, dar ea tresari usor.
„- Ce s-a intamplat, Bella?”, am întrebat-o cu nerabdare.
Ea si-a coborât mîna si buzele i s-au strans într-o încruntatura profunda.
„- Sunt moarta, nu?” A întrebat ea. „Chiar m-am inecat. La naiba, la naiba, la naiba! Asta il va ucide pe Charlie.”
Nu puteam sa-mi imaginez gândurile care-i treceau prin cap. Nu asa anticipasem ca se va derula conversatia noastra si nu mi-am putut ascunde dezamagirea de pe chip.
„- Nu esti moarta”, i-am raspuns.
„- Atunci, de ce nu ma trezesc?” intreba ea, ridicandu-si sprâncenele.
„- Esti treaza, Bella”, am insistat.
Ea clatina din cap cu furie.
„- Sigur, sigur. Asta vrei tu sa cred. Si apoi, cand ma voi trezi va fi mai rau. Daca ma voi trezi, ceea ce nu se va intampla, pentru ca sunt moarta. Asta e ingrozitor. Bietul Charlie. Si Renee si Jake…” Un fior de gheata trecu prin mine auzind ultimul nume.
Cu putin efort, am reusit sa zambesc vazand nedumerirea de pe chipul ei.
„- Pot sa-mi dau seama de ce m-ai confunda pe mine cu un cosmar.” Zambetul meu se stinse cand ea se uita in ochii mei. „Dar nu-mi pot imagina ce-ai fi putut sa faci ca sa ajungi in iad. Ai comis multe crime cat am fost plecat?”, am glumit, incercand sa detensionez admosfera.
Ea se stramba.
„- Evident ca nu. Daca as fi in iad tu nu ai fi cu mine.”
Am oftat, nestiind ce sa fac, cum sa-i explic ca nu e moarta, astfel incat ea sa ma creada. Probabil, era inca in stare de soc. Nu imi doream nimic mai mult decat ca ea sa-si revina si sa pot sa vorbesc cu ea. Avea atatea raspunsuri pe care trebuia sa mi le dea…Oare isi dorea sa plec? Sau sa raman? Desi vroiam sa aud raspunsurile, o parte din mine se bucura de tacerea si confuzia ei. Imi era frica ca raspunsul ei va fi negativ si atunci va trebui sa plec de langa ea, asa ca, doar mi-am inclestat maxilarul fortand cuvintele sa nu iasa, alegand tortura tacerii, dar si fericirea de a fi langa ea.
Ea trebuie sa fie înca socata. M-am incruntat usor oftand din nou, intrebandu-ma daca sa-l sun sau nu pe Carlisle. Deodata, privirea ii zbura spre fereastra deschisa si apoi, inapoi, la fata mea. Realizarea incepea sa-si faca aparitia pe chipul ei si obrajii i se inrosira, luminindu-i fata.
Si-a coborât vocea, soaptind.
„- Deci, chiar s-au intamplat toate lucrurile alea?” , a intrebat, vocea fiindu-i ezitanta. Pentru o clipa am cochetat cu ideea de a-i spune ca totul a fost un vis, ca monstri nu existau in realitate, ca niciodata nu o parasisem, ca ultimile luni nu existasera cu adevarat, cu atat mai mult ultimele trei zile, dar trebuia sa fiu sincer, trebuia sa stie adevarul, viata ei fusese in joc, din cauza mea. Fusesera mult prea multe minciuni care ne desparteau, mintisem destul si nu mai vroiam s-o fac din nou. Nu mai puteam.
„- Depinde,” Am început eu, zambind retinut. „Daca te referi la faptul ca am fost pe punctul de a fi masacrati in Italia, atunci, da.”
„- Ce ciudat.” ma întrerupse ea, uitandu-se la mine, cautand siguranta adevarului pe chipul meu. „Chiar am fost în Italia. Stiai ca eu nu am fost niciodata mai departe de Albuquerque?”
Mi-am dat ochii peste cap. Era evident ca inca mai avea nevoie de odihna. Nu avea niciun sens ceea ce spunea.
„- Poate ar trebui sa te culci la loc”, am sfatuit-o. Nu esti coerenta.”
Ea clatina din cap în semn de protest.
„- Nu mai sunt obosita.” Încapatânata, ca de obicei. Se lasa pe spate, clipind de mai multe ori pentru a vedea clar ceasul.
„- Ce ora e? Cât timp am dormit?” Si-a ridicat bratele deasupra capului, intinzandu-se si am auzit sunetul usor al articulatiilor ce se relaxau dupa atatea ore de somn.
„- E trecut de unu dimineata. Deci, aproximativ paisprezece ore.”
„- Charlie?” Întreba ea, aproape în soapta.
M-am incruntat amintindu-mi de Charlie si de interdictia lui.
„- Doarme,” i-am raspuns. „Ar trebui sa stii, ca incalc regulile acum. De fapt nu-i chiar asa, pentru ca el a zis sa nu mai intru niciodata pe usa in casa lui, iar eu am intrat pe fereastra…Dar, oricum interdictia a fost clara.”
Ochii ei s-au marit cu neîncredere.
„- Charlie te-a dat afara din casa?”, suiera ea. Obrajii i s-au îmbujorat si mâinile i s-au strans in pumni.
„- Te asteptai la altceva?”, am întrebat-o cu ochii plini de tristete. Din partea ei, oare la ce sa ma astept?
Ea a schimbat repede subiectul.
„- Care-i povestea?” întreba ea.
„- La ce te referi?”, am întrebat confuz.
„- Ce ii spun lui Charlie? Care e motivul pentru care am disparut?…Cat timp am fost plecata?” Ochii i s-au indreptat spre fereastra, incruntandu-se usor, probabil, incercand sa numere orele in gand.
„- Doar trei zile,” Cu toata sinceritatea, recunosteam ca fusesem atat de coplesit de emotiile de a o avea din nou pe Bella in viata mea, asigurandu-ma ca ea va fi in siguranta, incat nu m-am gandit la o justificare adecvata pentru brusca ei plecare.
M-am gândit pentru o clipa si apoi am zâmbit la ea.
„- De fapt, speram ca ai tu o explicatie potrivita. Eu nu gasesc niciuna.” Am ridicat din umeri.
Ea geamu usor.
„- Nemaipomenit”.
M-am gândit pentru un moment.
„- Pai, poate ii vine lui Alice ceva in minte”, m-am oferit eu, incercand s-o consolez.
Ea dadu din cap si isi presa buzele, intr-un gest nervos.
„- Deci,” a început ea. „Ce-ai mai facut, pâna acum trei zile?”
Mi-am lasat privirea-n jos cand buzele ei au soptit intrebarea ce-o framanta. Ce puteam sa-i spun? Ca fusesem doar o umbra a omului pe care ea il cunostea? Ca mi-am petrecut majoritatea timpului chircit intr-o padure tropicala din America de Sud, bantuit de halucinatii cu ea?
„- Nimic interesant,” i-am oferit.
„- Desigur ca nu,” a raspuns ea, iritata de raspunsul meu vag.
„- De ce faci fata aia?” Am întrebat.
„- Pai…” isi presa buzele gandindu-se la un raspuns. „Daca ar fi doar un vis, cam asta mi-ai spune. Imaginatia mea trebuie sa fie epuizata.”
Am oftat scuturandu-mi capul. Ea inca nu credea ca era treaza, ca totul era real.
„- Daca iti spun, vei crede in sfarsit ca nu ai un cosmar?”
„- Cosmar!”, striga ea. Protestul ei m-a prins cu garda jos si am ascultat intens pentru a auzi sforaitul lui Charlie, temandu-ma ca izbugnirea ei il putea trezi.
Ea se uita la mine înainte de a continua.
„- Poate…Daca imi spui.”
Am cautat prin amintirile din ultimile sapte luni, în încercarea de a gasi ceva ce puteam sa-i spun, fara a adauga alte detalii dureroase.
„- Am fost…la vânatoare.” Asta era tot ce-i puteam spune fara a-i da de banuit chinul meu. Speram sa fie suficient.
„- Asta-i tot ce poti sa spui?”, ma critica cu un ranjet. „Asta nu dovedeste ca sunt treaza.”
Am ezitat, nefiind sigur ce sa-i spun. Nu vroiam sa mentionez de Victoria, asa ca mi-am ales cu grija cuvintele.
„- Nu am vanat pentru hrana…de fapt mi-am incercat mana la…cautat. Nu sunt foarte bun la asta.”
Ea parea mirata.
„- Ce cautai?”, a întrebat ea, curiozitatea razbind din vocea ei.
Întrebarile ei începeau sa ma puna in incurcatura. Nu vroiam s-o sperii mai mult decat era necesar. Era evident ca nu-si revenise inca dupa intalnirea cu Volturi si imi era teama ca povestindu-i „aventurile” mele, nu faceam decat sa-i provoc si mai multa suferinta.
„- Nimic important”, în final, i-am raspuns.
Ea se uita cu atentie la mine, neacceptand refuzul meu de a-i divulga mai multe informatii.
„- Nu înteleg.”
Constient de faptul ca ea nu va lasa lucrurile asa, am oftat si am renuntat la ideea de a ma mai ascunde. Venise momentul. Momentul explicatiilor, scuzelor, momentul de care ma temeam cel mai mult. Ma simteam sfasiat de conflictul din mine: necesitatea de a o proteja si dorinta de a-i spune tot ceea ce ea vroia urlau in mintea mea. Era o linie subtire pe care eram obligat sa merg.
„- Eu…” Am ezitat, luând o gura de aer înainte de a continua. „Iti datorez o scuza.”
Ochii ei s-au înmuiat si mi-am scuturat capul, suparat ca nu aveam suficiente cuvinte pentru a descrie modul în care ma simteam.
„Desigur, iti datorez mult mai mult. Dar trebuie sa stii…” Ea si-a pus mâna usor pe pieptul meu cand mi-am trecut nervos degetele prin par. S-a uitat atent în ochii mei, asteaptand cu rabdare sa continui.
Si atunci s-a întâmplat. În acel moment, vazând-o înaintea mea, simtind caldura maini de pe pieptul meu, mi-am dorit sa împartasesc totul cu ea, sa vorbesc deschis, sperand ca ea va intui si-mi va intelege durerea.
„… ca nu am avut nici cea mai mica idee. Nu mi-am dat seama ce dezastru las in urma mea. Am crezut ca aici vei fi in siguranta. Nu mi-am inchipuit ca Victoria…” m-am oprit, aproape sufocandu-ma la rostirea numelui ei. Doar sunetul numelui ei imi umplea gura de venin. „…se va intoarce. Recunosc ca atunci cand am vazut-o, eram mai atent la gandurile lui James. Dar pur si simplu n-am vazut in nici unul din gandurile ei ca va avea o astfel de reactie si nici ca era atat de legata de el. Cred ca acum imi dau seama de ce n-am putut sa-i vad aceste ganduri: era atat de sigura de el, niciodata nu s-a gandit ca el ar putea da gresi. Increderea oarba pe care o avea in el ii invaluia sentimentele pe care le avea pentru el – ceea ce m-a impiedicat sa vad in adancimea lor. Nu am nicio scuza pentru ca te-am implicat in aceasta situatie. Cand am auzit ce i-ai spus lui Alice – ceea ce a vazut si ea – mi-am dat seama ca a trebuit sa-ti incredintezi viata varcolacilor, imaturi, schimbatori, cele mai rele creaturi de pe planeta in afara de Victoria…” m-am oprit, cutremurandu-ma si m-am uitat la Bella. Atunci am realizat cat de repede vorbisem si cat efort facea ea sa-mi inteleaga cuvintele. Am incercat sa-mi mai temperez agitatia, vorbind mai rar.
„…te rog sa ma crezi ca habar nu aveam de toate astea. Ma simt oribil, oribil pana in strafunduri, chiar si acum, cand te vad si te simt in siguranta in bratele mele. Nu am nici cea mai mizerabila scuza pentru…”
Degetele ei imi atinsera buzele, intrerupandu-ma.
„- Opreste-te”, a soptit. Degetele ei au ezitat putin înainte de a-si cobori mîna în poala. Se uita în ochii mei, si am vazut cum privirea i se umplea de incertitudine. Si-a muscat buza de jos gandindu-se ce sa spuna. Privirea ii aluneca in jos, ochii umplandu-i-se de lacrimi, dar clipi repede, indepartandu-le inainte sa alunece pe obraz si isi ridica din nou privirea spre mine. Cred ca tot chinul, toata suferinta mea, toata frica pe care o simteam era reflecatat pe chipul meu, pentru ca in momentul cand ochii ei ii reintalnira pe ai mei, o unda de ingrijorare trecu prin ei. Incepu sa vorbeasca, pastrandu-si calmul.
„- Edward”, începu ea. „Trebuie sa incetezi chiar acum. Nu poti sa gandesti in felul acesta. Nu poti…sa lasi aceasta vina…sa-ti conduca viata. Nu poti sa-ti asumi responsabilitatea pentru ceea ce mi se intampla mie aici. Nu e catusi de putin vina ta, e doar o parte din felul in care eu imi traiesc viata. Asa ca, daca ma impiedic in fata unui autobuz, sau orice mi se va intampla data viitoare, trebuie sa intelegi ca nu e din vina ta.Nu poti sa fugi in Italia pentru ca te simti vinovat ca nu m-ai salvat. Chair daca m-as fi aruncat de pe stanca aceea ca sa mor, ar fi fost alegerea mea si nu vina ta. Stiu ca e…in firea ta sa iti asumi raspunderea pentru tot ce mi se intampla, dar, pe bune, nu poti sa ajungi la asemenea extreme! Gandeste-te la Esme si la Carlisle si…”
Ma uitam la ea, înmarmurit de cuvintele pe care le auzeam. Ea sincer credea ca m-am dus la Volturi pentru ca ma simteam vinovat? Ea nu intelegea? Atunci am realizat ca ea continua sa creada ceea ce-i spusesem in padure cu luni in urma. Brusc, eram furios pe mine, pentru toate minciunile oribile pe care le spusesem atunci.
„- Isabella Marie Swan”, am soptit. Se uita la mine nedumerita. „Crezi ca i-am rugat pe Volturi sa ma ucida pentru ca ma simteam vinovat?”
Ea se uita în ochii mei, parand si mai confuza decat inainte.
„- Si nu-i asa?” A întrebat ea.
„- E drept ca m-am simtit foarte vinovat. Mult mai vinovat decat poti intelege.”
„- Atunci… la ce te referi? Nu înteleg.”
Trebuia sa spun totul, asta daca mai vroiam sa mai am o sansa sa ma creada.
„- Bella, m-am dus la Volturi pentru ca am crezut ca esti moarta,” glasul meu suna spart cand am rostit ultimul cuvant. Pentru o secunda mi-am inchis ochii respirand adanc, pentru ca apoi sa-i redeschid si sa vad vehementa din ochii ei. Trebuia sa inteleaga adevarul.
„Chiar daca nu as fi avut nimic de-a face cu moartea ta” – m-am cutremurat la acest cuvant – „chiar daca nu ar fi fost vina mea, tot m-as fi dus in Italia. Evident, ar fi trebuit sa fiu mai atent, ar fi trebuit sa discut direct cu Alice si sa nu ma multumesc cu relatarile de mana a doua ale lui Rosalie. Sincer vorbind, ce sanse as fi avut sa cred cand baiatul acela a spus ca Charlie era la inmormantare? Ce sanse as fi avut sa inteleg ce s-a intamplat?”
„- Sansele…” Mi-am amintit din nou ziua in care incepusera toate astea. Ziua de nastere, ziua care fusese ca un domino, ziua care declansase totul. Si apoi, baiatul acela – Jacob. Dca nu ar fi raspuns, daca nu ar fi existat in viata Bellei, ea ar fi raspuns la telefon. M-am gândit la Romeo si Julieta. Relatia lor, la fel ca si a noastra fusese plina de necazuri si neintelegeri. Ironia ma izbia din plin. La fel ca Romeo, am auzit de la alti ca dragostea mea era moarta. Si am crezut si m-am dus sa-mi iau viata. Din fericire, pentru Julieta mea, eu nu avusesem la fel de mult succes ca si Romeo.
„- Sansele sunt întotdeauna împotriva noastra. Greseala dupa greseala. Nu-l voi mai critica pe Romeo niciodata.”
Ea continua sa se holbeze la mine nedumerita.
„- Dar tot nu înteleg,” a spus ea. „Exact la asta ma refer. Si ce daca?”
Cuvintele ei m-au luat prin surprindere.
„- Poftim?”, am întrebat.
„- Si ce daca as fi murit?”
Am privit-o pentru o clipa, încercând sa gasesc o modalitate prin care s-o fac sa inteleaga adevarul.
„- Nu-ti amintesti nimic din ceea ce ti-am spus mai inainte?” Am întrebat-o.
„- Îmi amintesc tot ce mi-ai spus,” a raspuns ea, vocea ei accentuand cel mai important cuvant din propozitie…tot!
M-am uitat în ochii ei si ridicandu-mi mana, mi-am trecut degetul peste buza ei inferioara. Ea rosi si tremura usor.
„- Bella, se pare ca ai fost indusa in eroare.” Mi-am închis ochii si am clatinat din cap, un zâmbet de frustrare trecand pe fata mea. „Credeam ca ti-am explicat clar mai devreme. Bella, nu pot trai intr-o lume in care tu nu existi.”
Ea a stat acolo pentru un moment, gandindu-se la cuvintele ce le auzise.
„- Sunt confuza…”
Mi-am pus mana pe obrazul ei si am privit-o adanc in ochi. Ea se uita la mine, cu o expresie expectativa, dar incerta. Am vorbit foarte clar, asigurându-ma ca nu va mai exista nici o confuzie.
„- Sunt un mincinos, Bella, trebuia sa te mint.”
Ea îngheta instantaneu, neintelegand nici acum cuvintele mele. Ochii ei au început sa se lupte cu lacrimile si si-a strîns mîna pe piept. I-am atins usor umarul, incercand s-o relaxez.
„- Lasa-ma sa termin! Sunt un mincinos, iar tu m-ai crezut asa de repede.” Am tresarit amintindu-mi ziua aceea. „Asta a fost…chinuitor.”
Ea a înghetat la loc, înca uitandu-se în ochii mei.
„- Când eram în padure, când iti spuneam la revedere…” am vazut cum amintirea acelei zile se reflecta in ochii ei cu o claritate perfecta. Tortura era infernala pentru amandoi. „…Nu aveai de gand sa ma lasi sa plec”, am soptit. „Imi dadeam seama de asta. Nu vroiam s-o fac – simteam ca asta ma va ucide – dar stiam ca, daca te voi convinge ca nu te mai iubesc, vei reusi foarte repede sa-ti revii si sa iti vezi de viata ta. Speram ca, daca vei crede ca eu am trecut peste asta, vei face si tu la fel.”
Am putut vedea întelegere în ochii ei.
„- O ruptura curata”, a soptit.
„- Exact. Dar niciodata nu mi-am imaginat ca va fi atat de usor de facut! Am crezut ca va fi aproape imposibil – ca vei fi atat de sigura care e adevarul incat va trebui sa mint ore intregi pana sa pot sadi samanta indoielii in sufletul tau. Am mintit si-mi pare atat de rau- imi pare rau ca te-am ranit,imi pare rau ca a fost un efioort zadarnic. Imi pare rau ca nu te-am putut proteja de ceea ce sunt. Am mintit ca sa te salvez, dar n-a mers. Imi pare rau. Dar cum m-ai putut crede? Dupa ce ti-am zis de mii de ori ca te iubesc, cum ai putut sa lasi un singur cuvant sa iti distruga increderea in mine?”
Inca statea încremenita, asa ca am continuat.
„- Puteam s-o vad in ochii tai, sa vad ca erai convinsa ca nu te mai vroiam. Cea mai absurda si mai ridicola situatie – de parca s-ar fi putut ca eu sa exist fara sa am nevoie de tine!”
Ea statea înghetata în tacere. Incepeam sa ma intreb daca nu cumva am socat-o prea mult, starea ei catatonica ma ingrijora. I-am scuturat din nou umarul, incercand s-o fac sa reactioneze cumva.
„- Bella”, am oftat. „Vorbesc serios, ce-a fost in capul tau?”
Incet, ea se trezi din amorteala ei si lacrimile incepura sa-i curga pe obrajii. Si-a acoperit fata pentru o secunda si suspina, in timp ce eu stateam acolo, in fata ei, nefiind sigur ce sa fac. Ea plangea din nou. Si din nou din cauza mea. M-am intrebat a mia oara, oare cum de mai putea pielea obrazului sa suporte lacrimile, dupa atatea luni de chin, de lacrimi si durere… Si totusi, nu intelegeam, eu ii declarasem din nou dragostea mea, ii spusesem ca plecarea mea fusese doar o minciuna si ea…plangea? Eram sigur ca acestea nu erau lacrimi de bucurie. Inima mi se smuci in piept, cand am realizat cat de izbitor semana situatia din acum cu viziunea chinuitoare pe care-o avusesem in padurea tropicala.
––––––––––OOO–––––––––––OOO–––––––
–––––-OOO–––––––––––OOO––––––––
Am îngenuncheat în fata ei, cuprizandu-i bratele cu mainiile mele. Ea a privit în sus, privirea ei intalnindu-o pe-a mea. Ochii ei frumosi, de ciocolata calda, s-au fixat in ai mei. O singura lacrima se prelingea în jos pe obrazul ei si atârna pe barbie, amenintând sa picurare în jos. O alta o urma. Mi-am ridicat degetele tremurând si usor, cuprinzandu-i fata în mâinile mele, i-am sters cu dragoste lacrimile.
Ea si-a închis ochii si ofta. O alta lacrima a cazut. A deschis gura sa vorbeasca, dar nici un sunet nu a iesit. Am asteptat cu rabdare. Respiratia ei se accelera cand si-a deschis din nou ochii.
“Spune ceva, te rog,” am rugat-o. “Eu nu pot suporta tacerea asta.”
O alta lacrima cazu.
Durerea i-a umplut ochii. “Eu…” a ezitat. “Nu stiu. Nu înteleg.” Ma privea printre genele pline de lacrimi.
“Bella, eu te iubesc. Intotdeauna te-am iubit. Imi pare rau. Eu nu ar fi trebuit…” Vocea mi s-a rupt, emotia blocandu-mi gatul.
Bataile inimii ei s-au intetit si a inceput sa respire mai profund, parand ca lupta pentru fiecare respiratie. Si-a inchis ochii intr-un efort de concentrare. Un fior de durere ii zgudui tot corpul si am cuprins-o mai strans incercand s-o linistesc.
“Edward, eu…”
Mi-am pus mana pe fata ei si am asteptat. Vedeam cum suferinta ei crestea si durerea din pieptul meu ma ucidea. Secundele treceau fara ca ea sa spuna ceva. Fiecare secunda care trecea dubla durerea din piept, amenintandu-ma sa ma inchita cu totul. Nu mai puteam suporta nici macar o secunda in plus.
“Bella, te rog…”
Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Ea se uita lung la perete, evitându-mi privirea. “Eu nu cred… Edward, cred ca este prea târziu.” Si-a lasat capul in jos si corpul i se scutura de suspine. Isi trecu mainile prin par, iar degetele i se incalcira in el.
–––––––––OOO–––––––––OOO––––––––––––-OOO–––––––––-OOO–––––––––––––––-
Mi-am inchis ochii, strangandu-mi maxilarul cu putere si scuturandu-mi capul, incercand din rasputeri sa-mi scot din minte viziunea, sa raman in prezent si sa nu las golul disperari sa puna din nou stapanire pe mine. Mi-am deschis ochii, asteptand cu nerabdare ca ea sa vorbeasca.
„- Stiam eu”, suspina ea. „Stiam ca visez.”
„- Esti imposibila,” Am ras, frustrat si usurat în acelasi timp.
„Cum sa-ti explic ca sa ma crezi? Nu dormi si nu esti moarta. Sunt aici si te iubesc! Intotdeauna te-am iubit si te voi iubi mereu. M-am gandit la tine, am avut in fata ochilor imaginea fetei tale, in fiecare secunda cat am fost plecat. Cand ti-am spus ca nu te mai vreau a fost cea mai urata blasfemie.”
Ea clatina din cap si lacrimile au continuat sa cada.
„- Nu ma crezi, nu-i asa?”, Am soptit. Incepeam sa ma intreb daca ea ma va mai crede vreodata. Ce puteam sa mai fac, sa mai zic ca s-o conving? Nu mai stiam ce cuvinte sa folosesc…Mi-am inchis strans ochii simtind cum inima mi se zguduie din nou.
„- De ce poti sa crezi o minciuna, dar adevarul nu?” Am întrebat.
Printre suspine, cu vocea franta, ea imi explica.
„- N-a avut niciodata sens ca tu sa ma iubesti. Intotdeauna am stiut asta.”
Asta era tot! Ajunsesem la capatul rabdarii. Daca exista cineva care sa merite dragostea mea, aceea era Bella, iar ea se incapatana sa nu inteleaga adevarul. Ochii mi s-au ingustat si maxilarul mi se inclesta, hotarand s-o fac sa ma creada, intr-un fel sau altul.
„- O sa-ti dovedesc ca esti treaza.”
I-am cuprins fata in maini si m-am aplecat spre ea, ignorand eforturile ei de a se elibera. Confuzia a trecut peste fata mea, vazand reactia ei.
„- Te rog, nu”, sopti ea.
M-am oprit chiar înainte ca buzele mele sa le atinga pe ale ei.
„- De ce?” am intrebat-o.
„- Când ma voi trezi” începu ea. Am deschis gura, pregatit sa protestez, dar ea si-a pus degetele pe buzele mele înainte sa apuc sa vorbesc. „Bine, uita de asta – cand vei pleca din nou, imi va fi indeajuns de greu si fara asta.”
M-am tras înapoi, cautând fata ei. Era prea tarziu pentru noi, pentru a fi din nou intimi? Mintea m-a purtat inapoi, gandindu-ma la reactiile ei, cand in cele din urma ne reintalnisem. Acum era, fara indoiala, timpul pentru raspunsuri. La inceput nu-mi puteam gasi cuvintele care sa exprime nevoia mea disperata pentru iubirea ei, pentru pezenta ei in viata mea si teama de respingere ma tinea in loc. Cum as mai putea supravietui vreodata daca va decide sa ma respinga? Strangandu-mi mainile in pumni si respirand adanc am decis sa vorbesc.
„- Ieri, când te atingeam, erai atat de ezitanta, de atenta, si totusi, aceeasi. Trebuie sa stiu de ce. E pentru ca am ajuns prea tarziu?” Am inghitit cu greu punand aceasta intrebare, dar era o intrebare la care trebuia sa stiu raspunsul. „Pentru ca te-am ranit prea mult? Pentru ca intr-adevar ti-ai vazut de viata ta, asa cum am intentionat sa faci? Asta ar fi destul de…cinstit. Nu ti-as contesta decizia. Asa ca nu incerca sa-mi menajezi sentimentele, te rog – spune-mi doar daca ma mai poti iubi, dupa tot ce ti-am vacut. Poti?” Am soptit, pregatindu-ma pentru raspunsul ei.
„- Ce intrebare tampita mai e si asta?” întreba ea.
„- Raspunde! Te rog!” practic, am implorat. Cu fiecare secunda care trecea, inima mea ameninta sa se rupa in milioane de bucati. Ea se uita la mine, incruntata, in timp ce ochii mei se rugau, in tacere, ca raspunsul ei sa-mi linisteasca inima.
„- Ceea ce simt eu pentru tine nu se va schimba niciodata. Desigur ca te iubesc – si nu poti face nimic sa impiedici asta!”
Cuvintele ei… cuvintele pe care atat de mult le asteptasem, pe care atat de mult imi dorisem sa le aud, imi incalzira inima si aduse din nou speranta in viata mea. Dintr-o data, aveam nevoie de ea mai mult decat oricand. Am nevoie s-o ating. Aveam nevoie s-o simt langa mine. Aveam nevoie de alintul buzelor ei.
„- Asta e tot ce vroiam sa aud”, i-am spus lipindu-mi buzele de ale ei, eliberand toata dorinta pe care o simtisem in ultimele sapte luni. Am cuprins-o strans, iar ea se topi in bratele mele. Am gemut usor cand am simtit buzele febrile ale Bellei, inapoindu-mi sarutul, dezlantuind intreaga ei pasiune. Mi-am împins corpul peste al ei cand i-am simtit degetele delicate, cautandu-mi fata. Parfumul ei ma imbata, bataile inimii ei imi bucura auzul, degetele mele, corpul meu memora fiecare particica din corpul ei, bucurandu-ma de senzatiile ce-mi invadau corpul si mintea. Un fior puternic trecu prin mine, aprinzandu-mi venele, starnindu-mi setea. Limita fusese incalcata, stiam ca trebuie sa ma opresc dar nu vroiam, asa ca am refuzat sa-mi desprind buzele de ale ei.
Toate lunile de separare, toate noptile de disperare, toate au disparut in acest sarut. Eram al ei pentru totdeauna, cu sau fara inel. Fericirea imensa si completa imi umplu fiecare celula din corp si cand, intr-un final, buzele noastre se despartira, i-am rostit numele, ca o rugaciune.
Bella.
suuuuuper super super eata de mununata , mia placut in mod special descrierea sarutului, fantastic
Deci am plans la capitolul asta,mai ales ca l-am citit ascultand piesele compuse de Alexandre Desplant pentru New Moon.Sa stii ca sincer nu e o idee atat de rea sa traduci totul si sa ii trimiti lui Stephanie:P.Sincer cred ca ar ramane impresionata de talentul tau si chiar s-ar simti amenintata:P deoarece ai un stil atat de captivant:X:X:X.Felicitari inca odata pentru acest fan-fic minunant.Ma simt atat de norocoasa ca l-am gasit.Astept cu nerabdare urmatorul capitol:X:X!Pana atunci multa inspiratie in continuare si mult succes la scoala.Te pup!:*
PS:Ma macina o curiozitate:D, asa ca daca nu sunt indiscreta as vrea sa te intreb totusi cati ani ai?pentru ca eu una sunt foarte uimita de felul in care descrii sentimentele…atat de real…cv incredibil….dintr-o perspectiva destul de matura si totodata adolescentina.
Buna Diana! Iti multumesc mult pentru cuvintele tale frumoase! Si, sincer si eu sunt o norocoasa ca te numeri printre cei care urmaresc povestea si care ma sustin mereu cu comentari! Multumesc mult pentru asta!
Nu am de ce sa ma supar! am 28 de ani, dar chiar ma simt ca o adolescenta 😀 probabil de aici si stilul!! 😉
:* :* :*
absolut minunat…pacat ca se apropie sfarsitul…de ce e viata asa de rea????e genial ficul tau si imi place la nebunie,dar pacat ca se va sfarsi exact ca in cartea scrisa de meyer…mi-ar fi placut sa ii faci tu un sfarsit…nu stiu…poate mai explicit…meyer a terminat cartea dand de inteles ca mai urmeaza alta…mie mi-ar placea ca povestea ta sa se termine altfel…sa ramana impreuna pt totdeauna si sa nu mai urmeze nici o parte…ai facut totul prea perfect si mi-as dori ca sfarsitul sa fie la fel…stiu ca daca ai vrea sa faci asta ti-ar reusi mai mult ca perfect pt ca esti foarte talentata,dar dat fiind faptul ca tu scrii dupa carte…imi imaginez ca sfarsitul va fi acelasi…oricum e minunat…esti o bucurie pt mine..mult succes si inspiratie in continuare..abia astept urmatorul capitol :* 🙂
Immm…Crina, cum sa-ti spun, cartea nu se va sfarsi exact, EXACT la fel ca originalul!! 😀
dar nu spun nimic deocamdata…decat ca…sunt sigura ca va v-a placea mai mult decat sfarsitul cartii originale…adica eu asa sper… 🙂 😉
te pup scumpa si multumesc pentru cuvintele tale!
superb… minunat…:X:X:X:X:X:X:X … am avut parte de o serioasa portie de plans 😦 … felicitari :):*:X
wow e putin spus…n-am cuvinte….transmite atatea sentimente si emotii…pacat ca mai sunt cateva capitole…chiar si asa abia il astept pe urmatorul…spor la scris:*
wow!….suberb!…pacat ca mai este putin si se termina:(…succes in continuare…..tu pupic!:-*:)
genial!!superb!!magnific!!…nu mai stiu adjective pentru a descrie ficul tau…pupici:*:*:*:* 🙂
minunat antonia! deosebit ca intotdeauna.iar faptul ca astept cu nerabdare restul e bine stiut 🙂 pupici
Superb.Nu am cuvinte sa descriu cat de minunat scrii.Multumesc pt.timpul pe care ni-l acorzi.
wow…a fost superb acest capitol…mi-au dat si lacrimile:D….scrii atat de frumos incat nu am cuvinte…pacat ca tinerii cu talent din ziua de azi nu au ocazia sa se faca afirmati:(…pentru ca tu ai foarte mult talent…ai reusit sa descrii sentimentele lui edward atat de bine….da-mi si mie id-ul tau de mess, poate mai vorbim acolo…al meu este justme_intheshadow….mult succes in continuare si astept cu nerabdare urmatorul capitol:)
poate treci si pe la ficul meu:)
http://www.lumiparalelestory.blogspot.com
mult succes in continuare:-*
superb.. am venit de la tara si primul lucru, am intrat sa vad daca ai mai scris.. este pur si simplu… inaltator :X:X:X
te pupik, am fost vineri la premiera.. :X:X suuuuuper :X:X
🙂 si eu am fost!! si mi-a placut, in general….cu mici dezamagiri…dar asta e!! in mare a fost super… 🙂
:X:X:X:X:X
superb 😡
Inca putin si incepeam sa plang,la ultimele randuri….
super,super,super!
astept urmatorul capitol,pupici!!!:*:*
frumos magic ca intotdeuana … abia asteptam capitolul asta te pup abia astept urmatorul capitol
Cred ca gradele de comparatie ale adjectivelor vor fi des utilizate, mai ales la superlativ, de catre cei care vor comenta acest capitol, draga Antonia.
Felicitari, scrii minunat, emotia transcende fiecare rand citit; cred ca nu e greu deloc sa ne imaginam scena din acest capitol: speranta, tristete, liniste, emotie, nerabdare, neincredere, iubire, satisfactie……..Bella si Edward ………………… si noi cititorii tai fideli care asteptam urmatorul capitol.
Draga Antonia, cred ca ai creat o noua adictie.:)
Felicitari si inspiratie in continuare.
Imbratisari calde.
Ramona, multumesc mult pentru aprecieri si ma bucur ca am reusit sa redau toate emotiile incercate de Edward. 🙂
wow!! o noaua adictie?! :)) pai ce sa zic…ma bucur sa aud asta!!! ma bucur ca „Noapte fara luna” a devenit pentru tine un drog, in sensul bun al cuvantului. Ma bucur ca ai…marca ta personala de heroina :)) asta ca sa-l citez pe Edward! Sincer cand m-am apucat de aceasta poveste nu mi-am inchipuit niciodata ca va placea atat de mult….pantru mine inca e o surpriza, inca nu m-am obisnuit cu reactiile pe care vad ca le straneste fiecare capitol. Eu doar imi propusesem sa-l pot reda pe Edward fara sa-l modific, sa pot reda trairile si….esenta lui…sa zic asa, si cand vad aceste reactii….e, cu mult peste asteptarile mele! Nu pot sa spun decat…MULTUMESC!
wooow….e absolut mirific magnific….trebuie sa ma adun de pe jos deja….nu mai am absolut deloc cuvinte pentru a descrie :X:X:X….cat de.. nu stiu …cat de bine descrii si esti un geniu…tu stralucesti in comparatie cu Eminescu …:D..nu ca nu il ador si pe Eminescu ….esti la fel de buna de fapt nu cred ca am un grad de comparatie cum nu am nici pentru el ….el facea poezi tu deopotriva scri in proza…:D…o imbinarea asa de …reusita dintre toate .senitmentele …tot ..:D..si Spethenie Meyer daca ti-ar citi fan ficul ar fi absolut uimita …:D…de cea ce ai creat..:D…pfff cred ca mai est decat un capitol …pana sa se termine..sunt asa de trista:(…dar ..ce sa facem trec peste tristete si incerc sa ma bucur …incerc ca vad partea plina a paharului:D…astept capitolul urmator chiar daca stiu ca va fi ultimul sau app ultimul ….te poop.:*:*:*:..si sincer :D..nu cred ca mai pot sa ma exprim in cuvinte …de fapt cum am mai zis …cuvintele mele laudele parca ar fi …nu stiu niste cuvinte urate si lipsite de viata de aceea frumusete aparte..( cum ar fi numele meu …nu eva:)) ) in comparatie cu cea ce scrii tu:D
Eva, nebunica ca intotdeauna!! mereu ma faci sa zambesc si mereu comm tale ma surprind facandu-ma sa rosesc!
Apropo, de Stephanie Meyer, ce zici, dupa ce termin povestea, sa-i trimit un email cu o copie a ei??? :))))))) glumesc binenteles! nici macar nu as putea sa traduc totul in engleza….ma pricep eu dar nu chiar atat de bine!! :)))) Eva, ce idei ai si tu!!! :))))
Si…stai linistita, urmatorul capitol nu va fi ultimul! 🙂 mai am cred ca vreo….7 capitole…? plus, inca o surpriza care sper sa va placa!! 🙂
:* :* :*
yee….sunt prima …ce bine in sfarsit :X:X:X:X:X…antonya esti geniala …..si te ador debea astept sa citesc acest capitol si dupa dau si ….romanul meu de comm:D:D:D…iti multumesc tare mult ca ne-ai dat capitolul sunt sigura ca va fi extraordinar