„Prea mult am suferit si eu si tu,
Ca sa mai fiu in stare
Sa-ti mai ranesc – nici trup, nici suflet –
Spre neagra mea pierzare
Mai da-mi o sansa, una vreau,
Sa vezi ca-ti sunt fidel
Sa-ti darui tot, sa fiu al tau,
Caci astfel simt ca mor!”
Buzele noastre s-au despartit si Bella s-a retras usor punandu-si din nou capul pe perna, incercand sa-si calmeze pulsul. Am zambit usor si am tras-o langa mine, odihnindu-mi capul pe pieptul ei, ascultand sunetul inimii ei, in timp ce degetele ei imi mangaia tandru parul.
„- Apropo,” i-am spus. „Nu te parasesc.” Bataile inimii ei se accelerara. Mi-am ridicat capul urmarindu-i reactia. Ochii ei se pierdusera din nou, in privirea mea. Nu mi-am putut abtine un mic zambet gandindu-ma ca inca mai aveam puterea asta asupra ei.
„- Nu plec nicaieri”, i-am spus. „Nu fara tine.” am adaugat cat de serios puteam. Mi-a zambit si mi-a luat mâna într-a ei, uitandu-se în jos, la degetele noastre împreunate.
„Am plecat numai pentru ca vroiam ca tu sa ai sansa de a trai o viata normala, fericita, umana.” Isi ridica privirea de la mainuile noastre si ma privi. „Imi dadeam seama ce iti faceam – te expuneam in permanenta unui pericol, luandu-te din lumea in care trebuia sa fii, riscandu-ti viata in fiecare moment in care eram cu tine. Asa ca a trebuit sa incerc. Trebuia sa fac ceva si mi se parea ca singura solutie era sa plec. Daca nu as fi crezut ca iti va fi mai bine fara mine, nu m-as fi hotarat sa plec. Sunt mult prea egoist.” Ea a deschis gura sa argumenteze, dar eu nu am lasat-o, continuand. „Numai tu esti mai importanta decat ceea ce vreau…ceea ce am nevoie.” M-am oprit, strângandu-i mana, pentru a accentua ceea ce urma sa spun. „Si ceea ce vreau si am nevoie este sa fiu cu tine si stiu ca nu voi mai fi niciodata indeajuns de puternic sa plec din nou. Am prea multe motive sa raman – slava Domnului pentru asta! Se pare ca nu esti in siguranta indiferent cati kilometri pun intre noi.”
Isi desprinse privirea de la mine, coborandu-o din nou la mainile noastre impreunate si o cuta ii aparu intre sprancene.
„- Nu-mi promite nimic”, a soptit.
Am pus degetul sub barbia ei, fortând-o sa se uite în ochii mei.
„- Crezi ca te mint acum?” Am întrebat, cu vocea plina de durere si de manie.
Ea clatina din cap.
„- Nu – nu ma minti.” Se opri putin, ca si cum isi cauta cuvintele potrivite. Am asteptat cu rabdare, dorindu-mi cu disperare sa stiu ce gandea. Un mic oftat imi scapa printre buze. Ce usor ar fi fost daca stiam ce era in mintea ei, i-as fi risipit toate temerile, as fi stiut exact ce cuvinte sa folosesc, as fi stiut exact ceea ce ea ar fi vrut sa auda.
„Poate vorbesti serios…acum. Dar ce va fi mane, cand o sa te gandesti la toate motivele pentru care ai plecat? Sau luna viitoare, cand Jasper se va repezi la mine?” Ea si-a coborat barbia. Am vazut un scurt fulger de regret în ochii ei.
Am tresarit din reflex la cuvintele ei. Ea avea tot dreptul sa creada ca e in pericol, dar as proteja-o. Era datoria mea. Ceea ce am realizat insa, m-a durut mai mult decat absenta ei. Neincrederea in mine! Nu conta ca o iubeam, ca ea inca ma mai iubea, samanta mica a neicrederii ramanea in mintea ei si asta va distruge totul. Si totul de la o minciuna. O minciuna care a anulat orice speranta si incredere. O minciuna care a provocat atata durere, punand acum, la indoiala fiecare cuvant pe care-l spuneam. O minciuna care avusese puterea de a distruge totul. Oare voi mai putea vreodata sa-i castig increderea?
Ea parea sa reflecteze la ceea ce-i spusesem, uitandu-se la mine cu ochii plini de intrebari, dar si cu o sclipire de intelegere in ei.
„- Nu e ca si cum nu te-ai gandit cu atentie si la prima decizie, nu-i asa? Vei sfarsi prin a face ceea ce crezi tu ca e bine.”
Mi-am scuturat capul, nefiind de acord. Stiam ca nu mai aveam puterea de a pleca din nou, indiferent daca Bella decidea sau nu sa mai aiba din nou incredere in mine. Amintirea lunilor trecute trimise un fior de gheata prin mine. Nu, nu, nu mai puteam sa plec si daca as fi vrut. Corpul meu nu mai raspundea comenzilor mintii mele.
„- Nu sunt atat de puternic pe cat crezi tu ca sunt”, i-am raspuns. „Notiunile de bine si de rau au incetat sa mai insemne ceva pentru mine; aveam de gand sa ma intorc oricum.” Ochii ei se accentuara usor la aceasta revelatie. Am dat din cap, continuand. „Înainte de Rosalie sa-mi dea vestea, eram deja trecut de stadiul in care incercam sa traiesc pe rand cate o saptamana sau cate o luna. Ma luptam sa trec de o singura ora. Era doar o chestiune de timp – si nu mult – inainte sa apar la fereastra ta s ate implor sa ma primesti inapoi. As fi fericit sa te implor acum daca ti-ar placea.”
„- Fii serios”, se stramba ea.
Puteam întelege ezitarile ei, dar, cu toate acestea, deja ma exaspera. Vroiam sa inteleaga exact ceea ce eu simteam pentru ea, ce reprezenta ea pentru mine, cat de multa nevoie aveam de ea si de ce aveam atata nevoie de ea, in viata mea.
„- O, dar sunt”, am insistat. I-am cuprins fata in mainile mele, aducandu-o mai aproape de mine. „Te rog, vrei sa incerci sa asculti ce iti spun? Ma lasi sa incerc sa-ti explic ce insemni pentru mine?” Am asteptat, studiindu-i fata, asigurandu-ma ca ma asculta. Ea se uita in ochii mei, cu o privire expectativa, dar inca ezitanta.
Cum i-as putea spune, intr-un mod corespunzator ceea ce simteam pentru ea cu adevarat? M-am gândit înapoi la cel mai întunecat timp din viata mea, timpul petrecut fara ea. Bella era viata mea, lumina mea si fara ea fusesem pierdut. Mi-am amintit de noaptea intunecata din Texas, cand incercam în zadar s-o urmaresc pe Victoria, mi-am amintit de cerul negru si de cat de elocvent ilustra asta viata mea fara ea.
–––––––-OOO––––––––-OOO––––––––
––––––-OOO–––––––––OOO––––––––-
Nu exista nici o lumina, nici o raza a lunii in noaptea asta. Nimic care sa-mi lumineze calea, nu ca as fi avut nevoie de ea. O luna noua. Ironia situatiei ma lovii cu toata forta ei. O luna noua ar trebui sa semnifice un nou inceput. Dar atunci cand nu exista nicio luna noua, nu exista nicio luna, nicio lumina, doar intuneric…oare ce ar trebui sa fac?
O noapte fara luna.
Cat de bine reprezenta acest lucru viata mea! Existenta mea devenise o noapte nesfarsita. Un intuneric in care ma chinuiam sa supravietuiesc. Bella imi umpluse lumea cu stralucire, ea dadu-se un nou sens existentei mele plictisitoare. Brusc lumea devenise fascinanta si pentru mine. Ea ma adusese la viata, dragostea ei ma schimbase definitiv. În absenta sa, lumea mea a devenit la fel cum fusese inainte, cufundata in intuneric. EU eram din nou cufundat in intuneric. Viata mea, lumea, nu mai prezenta niciun interes pentru mine.
Totul era lipsit de sens.
–––––––––––OOO–––––––––OOO–––––––––––
––––––––––-OOO–––––––––––OOO––––––––-
Cu amintirea asta in minte, am început sa-i explic Bellei exact cum m-am simtit.
„- Înainte sa te intalnesc pe tine Bella, viata mea era o noapte fara luna. Foarte intunecoasa, cu putine stele – puncte de lumina si motivatii…Apoi ai traversat cerul meu ca o cometa. Brusc, totul a luat foc; exista lumina si frumusete. Cand n-ai mai fost, cand cometa a cazut peste orizont, totul s-a facut negru. Nimci nu se schimbase, dar ochii imi erau orbiti de lumina. Nu mai puteam sa vad stelele. Si nu mai exista nicio motivatie pentru nimic.” M-am oprit, asteptand ca ea sa-mi inteleaga cuvintele. M-am uitat la ea, urmarindu-i reactia, cautand un licar de intelegere in ochii ei.
Ochii ii erau plini de lacrimi si tot ce am putut vedea in ei era indoiala. Blestemata de indoiala! Simteam ca ma sfaram din nou si mi-am strans puternic maxilarul, concentrandu-ma sa raman in prezent, sa nu-mi pierd speranta. Ea isi cobori ochii, evitandu-mi privirea.
„- Ochii tai se vor adapta”, murmura ea.
„- Tocmai asta e problema, ca nu mai pot sa se adapteze”, am insistat.
„- Dar distractiile tale?” Întreba ea, vocea rupandu-i-se la ultimul cuvânt.
Un chicotit nervos imi scapa.
„- Fac parte din minciuna, iubito. Nu a fost nicio distractie, decat…agonie. Inima mea n-a batut timp de aproape nouazeci de ani, dar acum era altfel. Parca inima mea nu mai era acolo – parca eram gol pe dinauntru. Parca am lasat tot ce aveam aici, cu tine.” Amintirile din vremea aceea mi-au rupt inima. Nici macar nu stiu cum am reusit sa supravietuiesc atat de mult timp fara ea. Nu stiu cum am fost in stare sa ma mentin. Fusesem atat de pierdut fara ea.
„- Ce amuzant”, mormai ea.
„- Amuzant?”, am întrebat, confuz.
„- Amuzant? Am vrut sa spun ciudat”, clarifica ea. „Credeam ca doar eu ma simt asa. Si din mine lipseau bucati. Nu am reusit sa respir cu adevarat de atata timp.” Se intrupse luand o gura de aer. Mi-am amintit de sentimentul de a nu putea respira.
„Si inima mea era cu siguranta pierduta”, continua ea.
Inima mi se topi la auzul cuvintelor ei. Ea si cu mine eram atât de asemanatori… cum ar putea acest lucru sa nu fie destinul? M-am invinovatit ca m-am indoit de sentimentele ei, ca am pus la indoiala faptul ca ea era cu adevarat, sufletul meu pereche. Mi-am închis ochii si mi-am plecat capul, inca o data ascultand ritmul incet al inimii ei. Ea si-a odihnit obrazul pe capul meu, ramanand asa pentru un moment, bucurandu-ne unul de celalalt.
Sunetul vocii ei a rupt tacerea.
„- Deci cautarea nu a fost o distractie?” întreba ea si am auzit ritmul crescand al inimii ei.
„- Nu” am oftat. Nu contase cât de mult încercasem, nimic nu putuse sa ma distraga de la golul din piept.
„- N-a fost niciodata o distractie”, am continuat. „A fost o obligatie.”
„- Ce vrei sa spui?” A întrebat ea.
„- Vreau sa spun ca, desi nu m-am asteptat niciodata la un pericol din partea Victoriei, nu aveam de gand s-o las sa scape…Am urmat-o pana in Texas, dar apoi am urmat o pista falsa pana in Brazilia – iar ea, de fapt, a venit aici.” Am gemut, trecandu-mi mana peste fata. Bella, statea nemiscata, uitandu-se la mine, asteptand sa continui. Imi era rusine de mine, de esecul meu, dar am continuat.
” Nici macar nu eram pe acelasi continent. Si in tot acest timp, era mai rau decat in cel mai groaznic cosmar…” M-am oprit, dandu-mi seama ca am spus prea mult. Ea se uita la mine cu ochii larg deschisi, culoarea scurgandu-i-se din obraji, de frica. Mainile au inceput sa i se agite si i-am prins degetele, in incercarea de-a o calma.
„- O vanai pe Victoria?”, striga ea, cu vocea plina de furie si frica. Am ridicat degetele, atingandu-i usor buzele, ascultand sforaitul lui Charlie din camera alaturata. Tresarise pentru o secunda dar, din fericire nu era complet treaz.
Când am fost sigur ca Charlie adormise din nou, mi-am coborât mâna.
„- Da, dar ineficient”, i-am raspuns, uitandu-ma atent la chipul ei, neintelegand pe deplin reactia ei. „Dar ma voi descurca mai bine de data asta. Nu va mai face umbra pamantului prea multa vreme.”
Culoare ii inunda obraji si mâinile i se agitau din nou.
„- Asta…iese din discutie”, a insistat ea. Am putut vedea de îngrijorarea din ochii ei, dar nu voi lasa lucrurile asa. Victoria ma pacalise, conducandu-ma intentionat pe un drum gresit, doar pentru a se intoarce s-o ucida pe Bella. Daca ea ar fi reusit sa… Oh Doamne! Nu mi-am putit retine geamatul. Nu mai puteam supravietui daca as pierde-o din nou, mai ales stiind ca as fi putut evita asta…
„- E prea tarziu pentru ea. Poate ca as fi trecut cu vederea ce s-a intamplat data trecuta, dar nu acum, dupa…”
Ea ma intrerupse din nou, aplecandu-si capul intr-o parte in timp ce vorbi.
„- Tocmai mi-ai promis ca nu o sa pleci, nu-i asa? Asta nu e tocmai compatibil cu o expeditie prelungita de cautare, nu-i asa?” ma intreba ea, ridicandu-si usor o spranceana.
Ea avea dreptate. M-am incruntat cand razboiul izbucnii din nou in inima mea – cele doua jumatati ale inimii mele luptau una impotriva alteia. Jumatate din inima vroia s-o pastreze aproape de mine pe Bella, in siguranta, pentru totdeauna; cealalta jumatate cauta razbunarea pentru ceea ce-mi facuse Victoria si as fi mers oriunde numai s-o pot gasi. Ma simteam rupt in doua din cauza acestui conflict si nu mi-am putut abtine maraitul plin de frustrare.
„- Imi voi tine promisiunea, Bella. Dar, Victoria”– am marait din nou – „va muri. Curand.”
Ea mi-a strîns mâna.
„- Hai sa nu ne grabim”, ma încura. „Poate ca nu se mai intoarce. Poate ca haita lui Jake a speriat-o. Nu exista niciun motiv sa pleci in cautarea ei. Si apoi, avem probleme mai mari decat Victoria.”
Avea din nou dreptate. Lupii urmau sa fie o problema. Trebuie sa discut cu Carlisle ce putuse declansa reaparitia genetica a acestei trasaturi. M-am cutremurat la gandul ca Bella a interactionat cu aceste creaturi atat de instabile.
„- E adevarat. Vârcolaci sunt o problema.”
Ea pufni.
„- Nu vorbeam despre Jacob. Problemele sunt mai grave decat cele ale catorva adolescenti care o cauta cu lumanarea.”
Am deschis gura sa protestez, dar am inchis-o repede. Daca as castiga din nou afectiunea Bellei, atunci mi-ar fi mai usor sa ma concentrez pe Jacob si haita lui. Dintii mi s-au inclestat si cuvintele mi-au iesit ca niste maraituri.
„- Serios?” I-am cerut, încercând sa-mi ascund exasperarea. „Atunci, care ar fi problema ta cea mai mare – in comparatie cu care intoarcerea Victoriei ar parea o chestie neinsemnata?” Nu-mi puteam imagina ce gandea si nici n-am mai incercat sa-mi imaginez. Oricum gandurile si deciziile ei erau mai mereu lipsite de sens pentru mine. Ca de exemplu, hotararea cu care-si dorea transformarea.
„- Ce zici de a doua „cea mai mare”? ma intreba ea, evitandu-mi privirea.
„- Foarte bine,” am fost de acord cu un zâmbet superior, asteptând sa continuie.
Ea isi framanta mainile.
„- Mai sunt si altii care vin sa ma caute”, sopti ea, ca si cum daca ar vorbi despre ei cu voce tare acestia ar aparea brusc.
Am oftat.
„- Volturi sunt pe locul doi?” Nu mi-am putut stapani surprinderea. Ce ar fi putut fi mai rau decat Volturi, Victoria sau varcolacii?
„- Nu pari foarte suparat”, remarca ea.
„- Pai avem destul timp sa ne gandim la asta. Timpul inseamna pentru ei altceva decat inseamna pentru tine sau chiar pentru mine. Ei numara anii asa cum numeri tu zilele. Nu m-ar surprinde daca o sa implinesti treizeci de ani pana cand o sa-si mai aminteasca de tine”, am adaugat eu saltand din umeri si zambind usor.
Gura i se deschise de uimire si spaima modifica trasaturile chipului ei frumos. Isi musca buza atat de tare incat imi era teama ca se va rani si ochii i se umplura de lacrimi. Doamne, e ingrozita! Mi-am amintit toata experienta traumatizanta din Italia si un geamat usor imi scapa din piept. Cum putusem sa fiu atat de prost si sa-i aduc aminte de asta!
Mi-am înfasurat bratele în jurul ei.
„- Nu trebuie sa-ti fie teama”, am soptit. „Nu ii voi lasa sa te raneasca.”
„- Cat timp esti aici”, a murmurat.
Ea înca nu ma credea ca n-o voi mai parasi niciodata. Incepeam sa ma intreb la modul cel mai serios daca ea va mai avea vreodata incredere in cuvintele mele, in mine. I-am cuprins fata, fortând-o sa se uite în ochii mei, privind atent la chipul ei, cu ochii fixati intr-ai ei. O lacrima se prelinse printre degetele mele, in timp ce ea imi sustinea privirea.
„- Nu te voi mai parasi niciodata.” I-am spus, accentuand in mod deliberat fiecare cuvant in parte.
„- Dar ai spus treizeci de ani”, sopti. Mai multe lacrimi au început sa cada si suspinele puternice ii zguduiau corpul. „Ce? O sa stai cu mine in timp ce o sa imbatranesc? Da, sigur.”
Deci, asta era! Ea era înca îngrijorata de faptul ca imbatranea si ca eu voi sfarsi parasindu-o. Aproape ca m-a pufnit rasul dar am reusit in ultimul moment sa-l inabusi intr-un oftat de usurare.
„- Exact asta am sa fac” am spus, sa pastrandu-mi tonul ferm. „Ce alegere am? Nu pot trai fara tine, dar nici nu-ti pot distruge sufletul.”
Ea se întoarse catre mine. Mâinile ii erau agitate.
„- Este chiar…”
Am asteptat cu rabdare ca ea sa continue. Aproape ca puteam vedea cum se construia intrebarea pe buzele ei, dar ea nu spuse nimic.
„- Da?”, Am întrebat, fapt care a determinat-o sa continue.
„- Dar ce se va intampla cand voi fi atat de batrana incat lumea va crede ca sunt mama ta? Bunica ta?” vocea ii tremura si lacrimile continuau sa alunece pe obrajii ei.
M-am apropiat de ea, stergandu-i si sarutandu-i lacrimile.
„- Asta nu înseamna nimic pentru mine,” am asigurat-o. „Intotdeauna vei fi cel mai frumos lucru din lume pentru mine. Desigur…” Stiam ca eu n-o voi mai parasi, dar ce se intampla daca ea decidea sa ma paraseasca? As fi destul de puternic incat s-o las sa plece? M-am cutremurat la acest gand, dar era o intrebare care ma macina si trebuia cumva sa aflu un raspuns.
„Daca cresti mai mare decat mine si daca iti vei dori altceva – voi intelege asta, Bella. Iti promit ca nu-ti voi sta in cale, daca te vei decide sa ma parasesti.”
Privirea ei s-a transformat ironic cand se uita la mine. Ea parea extrem de confuza, ca si cum as fi vorbit o limba straina.
„- Iti dai seama ca voi muri in cele din urma?”, ma intreba pe un ton batjocoritor.
Uram gândul ca ea va parasi lumea asta, dar raspunsul la aceasta întrebare era unul usor.
„- Te voi urma de indata ce voi putea s-o fac” , am jurat.
Ea si-a închis ochii, stangandu-si manile in pumni.
„- Hai sa dam timpul inapoi cu un minut…” Am fost surprins de tonul ei dur. Ea era vizibil suparata, cand ochii i-au fulgerat deschizandu-se, uitandu-se la mine, cerandu-mi s-o ascult.
„Iti amintesti de Volturi? Nu pot ramane umana pentru totdeauna. Ma vor ucide. Si chiar daca nu se gandesc la mine pana implinesc treizeci de ani” maxilarul i se inclesta si ochii i se inchisera strans pentru o secunda, „crezi ca vor uita?”
Mi-am trecut, nervos, degetele prin par. Vroiam sa evit aceasta conversatie. O mica parte din mine spera ca vazand adevarata noastra natura se va speria si v-a realiza adevarul despre ceea ce eram in esenta. Niste monstri.
„- Nu”, i-am raspuns încet. „Nu vor uita. Dar… ”
„- Dar?”
Nu mi-am putut abtine ranjetul. Erau cateva detalii pe care le descoperisem si care imi puteau permite s-o protejez pe Bella.
„- Am cateva planuri”, în final, am recunoscut.
Ea isi arcui sprancenele si ochii i se marira usor.
„- Si planurile astea…Planurile acestea pleaca toate de la faptul ca sunt o fiinta omeneasca.”
„- Normal,” i-am raspuns.
Ea se uita la mine, stupefiata pentru un moment. Aproape ca puteam sa vad rotitele invartindu-se in mintea ei si eram pregatit pentru replica ei. Dar, spre surprinderea mea, m-a impins deoparte si s-a ridicat in sezut. Nu am putut ascunde faptul ca reactia ei ma durea oarecum. Tot ce vroiam era sa fiu aproape de ea.
„- Vrei sa plec?”, Am întrebat, nefiind sigur daca chiar vroiam sa aud raspunsul.
„- Nu”, a spus cu fermitate. „Eu plec.”
Pleca? Unde? Asta era cu siguranta, un raspuns neasteptat. Am privit-o curios cum ea cotrobaia prin intunericul camerei.
„- Pot sa întreb unde te duci?”
„- Ma duc la tine acasa”, a raspuns ea inca cautand orbeste prin camera.
M-am ridicat si eu, continuand sa ma uit la ea cum bajbaie prin intuneric. Mi-am dat seama ca-si cauta pantofii. Neputandu-mi abtine zambetul i-am intins pantofii.
„- Uite-ti pantofii. Si cum ai de cand sa ajungi acolo?” , am intrebat.
„- Cu camioneta mea.”
„- Asta il va trezi pe Charlie”, am avertizat-o.
Ea s-a uitat la mine si ofta, dând din cap.
„- Stiu. Dar, si-asa voi fi pedepsita saptamani intregi. Ce mi se poate intampla mai rau decat atat?”
„- Nimic. Ma va invinovati pe mine, nu pe tine.” Ea putea sa intre in conflicte cu tatal ei, dar stiam ca Charlie va arunca totul asupra mea.
M-am intristat cand am realizat ca nu voi mai putea niciodata sa construiesc din nou relatia pe care o avusesem cu tatal ei, inainte de plecarea mea. El ma dispretuia acum si nu ma mai considera demn de fiica lui. Si poate ca nici nu mai eram… Zambetul imi disparu de pe fata si un fior de vina si tristete trecu prin mine.
„- Daca ai o idee mai buna, sunt numai urechi.”
„- Stai aici,” i-am oferit, rugandu-ma ca macar o singura data, sa ma asculte.
Fara speranta.
„- Nicio sansa. Dar tu poti sa ramai si sa te simti in largul tau”, ma tachina ea. Se întoarse indreptandu-se spre usa.
Am aprut brusc in fata ei, blocandu-i iesirea.
Ea se încrunta si rasucindu-se usor pe calcaie isi indrepta privirea spre fereastra.
Am oftat, stiind ca nu va renunta.
„- Bine. Te duc eu.”
„- Mi-e indiferent,” ridica ea din umeri. „Dar probabil, ca ar trebui sa fii si tu acolo.”
„- De ce?” Am întrebat. Ce era in mintea ei? M-am incruntat usor.
„- Pentru ca ai opinii foarte puternice si sunt sigura ca ti-ar placea sa ai ocazia de a-ti exprima punctul de vedere.”
Imediat mi-am dat seama ca opiniile mele si ale ei nu vor coincide. Din nou.
„- Punctul meu de vedere cu privire la ce subiect?” Am intrebat printre dinti, deja intuind raspunsul ei.
Ea si-a indreptat umerii, privindu-ma drept în ochi.
„- Nu mai e vorba doar de tine. Nu esti centrul universului, sa stii. Daca ai de gand sa-i asmuti pe Volturi asupra noastra din cauza a ceva atat de stupid cum ar fi faptul ca nu mai vreau sa fiu o fiinta omeneasca, atunci familia ta trebuie sa aiba ceva de spus.” Vorbi repede, fara pauze, fara macar sa respire.
„- Cu privire la ce?”
Asteptand raspunsul ei, mi-am dat seama ca asta era exact ceea ce Alice incercase sa-mi ascunda inainte de a pleca de acasa. Ea a stiut ceea ce urma sa se întâmple si nu a facut nimic pentru a opri asta. Desigur, ea nu ar fi putut. Era decizia Bellei.
„Totul va fi asa cum ar trebui sa fie”, spusese ea. Mi-am tinut respiratia, asteptand raspunsul.
Ea se uita lung la mine si un zâmbet mic aparu pe buzele ei.
„- Cu privire la faptul ca sunt muritoare”, spuse ea. „Supun la vot aceasta problema.”
cand apare cap urmator?:d
daaa cam cand il postezi 😀
antonia, din cate stiu eu, are cateva probleme….a spus ca va scrie urmatorul capitol atunci cand va putea sa se concentreze pe poveste. 😦
superb ca de obicei si ma opresc aici…alte cuvinte sunt de prisos…abia astept continarea si bineinteles..regret ca se apropie de sfarsit 😦
Deci nu pot sa cred:O:O…tuh ai scris poeziile??chiar vroiam sa te intreb unde le-ai gasit deoarece mi se pareau foarte inspirate.Iti multumesc ca mi-ai raspuns la intrebare!Se pare ca am intuit bine.Sa stii ca ai tot respectul si admiratia mea pentru ceea ce faci…esti cu adevarat talentata.Vreau sa te rog din tot sufletul sa nu te opresti aici,adica sa continui si cu Eclipsa si Zori de zi deoarece sunt sigura ca o sa faci o treaba exceptionala.Poate ar trebui sa te gandesti sa publici candva:P.Eu cu siguranta ca as fi pe lista cititorilor fideli!:D
Si acuma sa revin la capitol:foarte emotionant.Trairile lui Edward sunt aceleasi pe care mi le-am imaginat citind descrierile mimicii facute de Bella in New Moon.Astept cu nerabare urmatorul capitol:X:X:X!!!Mult succes si inspiratie in continuare!Te pup:*
Frumoase si sensibile aceste ultime capitole. Curiozitatea mea acum e satisfacuta in legatura cu emotiile si gandurile lui Edward traite in momentele acelea de reintalnire si munca de convingere a lui pentru Bella.
De asemenea mi se pare geniala ideea de a insera anumite fragmente din capitolele anterioare care fac trimitere la momentele de agonie si framantarile lui, iar dupa cum am mai spus, totul se leaga atat de bine…
Poeziile presupun ca sunt creatie proprie asadar te felicit si pentru asta. Se pare ca ai talent si la scrierea in versuri, nu numai in proza.
Te pup si inspiratie maxima pentru capitolele ce vor urma.:*:*:*>:D<
Cori, multumesc mult pentru cuvintele tale!! :* :*
Si, da, poeziile tot eu le-am scris…de fapt eu poezie scriu… „Noapte fara luna” este prima mea incercare de a scrie proza… :”> :”>
Nu stiam asta!:O Mi-ar placea sa citesc cateva din poeziile tale.:D;;)
felicitari! superb!!!
Super.Pacat ca se apropie finalul.Sper sa mai scrii si altceva pt.ca esti f.f.f.talentata.
minunat, ca de obicei, Antonia.
felicitari si inspiratie maxima de la Mos Niculae:)
Superrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr tareeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee
!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Si asa am citit inca un capitol frumos din creeatia ta fantastica….abia astept cap 28…desi mai este putin pana vei termina capodopera ta……ea va avea mereu un locusor in mintea si sufletul meu….imbratisari calde!
…..si succes in continuare…..te pupic!
un alt capitol minunat! esti incredibila! felicitarile mele!! pacat ca in curand cartea se termina…insa am o sugestie:) daca nu ai alte activitati in desfasurare,ai putea incepe sa scrii si eclipsa din pdvd al lui Edward 😉
superb:X… pacat ca se termina… :(((( .. oricum astept capitolul urmator cu nerabdare …:P:):X
wow…e genial…exprima atatea sentimente…iubesc ficul tau…nu vreau sa se termine:((:((….succes in continuare..pupici:*
se va termina curand :((… inca un capitol genial!!sper sa apara capitolul urmator cat mai repede!! 🙂
frumos ca intotdeuna transmiti foarte bine sentimentele lui Edward si reactile Bellei … felicitari si sper sa scri in continuare dupa ca termini fanficul asta ca ai mult talent
wooow…..genial..bine nu am cuvinte stii ca as putea sa comentez in mii de randuri darparca e frumos asa cum e fara sa mai adaug eu chiar daca sunt cuvinte de lauda sau nu …e perfect asa cum e ..si este exact cum mi-am imginat eu ca va fi …sentimentele trairile …mi se pare foarte greu sa ….faci un fan fic de pe o carte dar din punctul alcuiva de vedere a carti respective trebuie sa fi atenta la detali..sa faci in asa fel incat sa se potriveascatotul..mie una mi-ar fi chiar imposibil mai ales ca eu sunt opersoan mult mai independenta si as avea tendinta sa schimb unele lucruir sau chiar majoritatea ..si nu neaparat independenta dar si foarte neatenta si imprastiata …nu as fi in stare sa fac asa ceva …pe cand tu te ….descurci grozav nu am cuvinte ….(de parca am eu vreodata cuvinte:)).) sa ma exprim calumea…ce sa facem unele persoane nu au acelasi talent ca altele….de fapt fiecare a primit un dar o alta floare frumoasa noi trbeuie doar sa ne chinuim sa o facem sa infloreasca ….si atunci dupa multa munca truda o sa descoperim mireasma dulce si imbatatoare a flori ….si ca sa infloreasca …trbeuie sa ne ne folosim darurile cu creativitate …eu cred ca floarea ta deja a inflorit …si e mai frumoasa si mai inmiresmata decat a multora …ai grija de aceasta floare si ..folosestea si ingrijeast-o cu creativitate ….munca…si iubire…;)….:*:*:*:*…felicitari nu pot decat sa te felicit pt cea ce faci …si sa iti urez mult succesc in continuare…si sa astept capitolul urmator:D..:*:*:* te pup..:*:*:* si iti multumesc
Super!mi-a placut foarte mult…pacat ca se termina cartea,scrii asa de frumos:((
Pupici:*:*