Am ramas acolo nemiscat, asteptand. Ar trebui sa mai astept? Ar trebui sa ma întorc? Am închis ochii, ascultand intens, sperand sa aud gandurile lui Lucian. Dar nu am auzit nimic.
Am ezitat, nefiind sigur de ce ar trebui sa fac. Ii spusesem la inceput ca daca vrea sa mearga trebuie sa tina pasul cu mine sau sa ramana in urma, dar nu mi-am imaginat ca se va ajunge la acest lucru. Am cautat prin toata padurea. In zadar. El nu era nicaieri. Cu inima grea, m-am întors si am continuat sa merg.
Peisajul a început sa se schimbe. Verdele crud al padurii fu inlocuit de o campie arida, cu doi, trei arbori rasfirati. Trebuia sa-mi schimb planurile. Nu mai puteam calatori pe timpul zilei…nu mai aveam parte de umbra padurii. Acum era necesar sa calatoresc pe timp de noapte si sa caut un loc umbros unde sa stau pe parcursul zilei.
Lumina soarelui imi lovii in plin pielea ca de marmura reflectandu-o in sute de stelute stralucitoare. Mirosul de om înca plutea in aer si pericolul expunerii cântarea greu in mintea mea. Uitandu-ma in jurul meu, am vazut un copac, o mica umbra. Bun, am zis. Era suficient pentru moment, asa ca m-am indreptat catre el. Deocamdata nu mai puteam sa-mi continui misiunea. Pana nu apunea soarele. Nu puteam sa fac altceva decat sa astept.
Un sentiment de speranta ma inunda. Poate ca, daca am sa astept Lucian, ar avea ocazia de a ma prinde din urma. Simteam lipsa padurii, a imensitatii aceleia verzi. Simteam lipsa linistii si calmului care ma cuprindea de cate ori eram in mijlocul ei. Oftand, m-am concentrat sa ascult orice gand care mi-ar putea indica ca prietenul meu ar fi aproape. Dar, cu cat ascultam mai mult cu atat frustrarea mea crestea. Nu auzeam nimic. Nimic. Decat linistea inspaimantatoare din jurul meu. Speranta s-a transformat repede in frustrare. Frustrarea se transforma in disperare. Înca o data, mizeria indurata in ultimele luni ameninta sa ma cuprinda.
Am închis ochii, luptand cu gândurile mele. Dar singurul lucru care l-am vazut când am închis ochii era fata ei. Bella imi zambea. Spera ca voi reveni la ea. Am auzit cum un marait iesi din pieptul meu si furia ma coplesi.
Oare asta era soarta mea? Eram pedepsit pentru o eternitate? Asta era soarta mea? Sa sufar pentru eternitate din cauza naivitatii mele? De cate ori nu ma avertizase familia mea spunandu-mi care vor fi implicatiile unei asemenea decizii? Dar eu nu i-am ascultat. Eram indragostit si vroiam ca Bella sa ramana cu mine, dar si umana. Doua lucruri total opuse. Trebuia sa renunt la unul din ele. Dar nu puteam. Nu puteam renunta nici la umanitatea Bellei, dar nici la dragostea mea pentru ea. Asta nu era posibil. Singura varianta era sa stau departe de ea. Asa o pastram umana, dar si continuam sa o iubesc.
Alice era singura care a putut vedea, prin ochii mei, relatia mea cu Bella. Ea, dintre toti fratii mei, fusese singura alaturi de mine. Si asta nu era numai din cauza viziunilor ei si a prieteniei cu Bella. In ciuda superficialitatii aparente si a obsesiei ei pentru moda, Alice era singura care vedea dincolo de ce vroiam eu sa arat. Insa, era ceva ce ma deranja la ea. Siguranta ei privind transformarea Bellei.Viziunea lui Alice cu Bella vampir imi aparu in fata. Stiam ca Alice inca mai credea in aceasta viziune in ciuda protestelor si faptelor mele. Stiam asta, chiar daca ea nu-mi spunea nimic. Era ceea ce vroia Bella. Si, trebuia sa recunosc ca, in adancul meu, era si ceea ce vroiam eu. Sau ceea ce vroia monstrul din mine.
Am zambit ca mi-am adus aminte cat de importanta devenise Bella pentru familia mea. Si cat de bine se simtea in mijlocul familiei mele. Pentru Alice era cea mai buna prietena. Emmett era fratele mai mare pe care nu-l avusese niciodata. Carlisle si Esme o tratau deja ca pe o fiica. Oh, cum mi-as fi dorit ca lucrurile sa stea asa….sa nu fi luat intorsatura asta!!
Esme se ineca de fericire numai la gandul ca imi gasisem in sfarsit sufletul pereche. Ea credea ca eram destinati unul celuilalt. Oare Bella ce facea acum? M-am gândit la mine. Daca-ti gasesti adevarata dragoste in aceasta lume, cum ai putea sa mergi mai departe odata ce o pierzi? Cum as putea, eventual, continua sa exist, atunci când aveam inima franta? Cand inima mea era pentru totdeauna lasata in grija ei?
Nu conta ce distanta era între noi, inima mea mereu ii va apartine. O parte din mine spera ca si inima ei mi-ar apartine, de asemenea. Mi-am blestemat capacitatea mintii mele, care pastra cu o claritate perfecta, amintirile…pentru totdeauna. Oh, cum imi doream sa am capacitatea de a uita, de a bloca departe de mine toate amintirile care ma bântuiau…
Într-un moment de pura slabiciune, am dus mâna la buzunar si am scos telefonul. Degetele imi trecura, timid peste butoanele mici. Cat de mult vroiam sa o sun… Doar sa-i aud vocea. Doar sa ma asigur ca era în regula. Am format primele trei cifre, dar, repede, am inchis telefonul.
NU! Am strigat în capul meu.
Nu trebuie sa intervin. Facusem o promisiune! Mi-am închis din nou ochii, durerea urland in mine. Corpul imi tremura de incordare, pumnul strangand telefonul cu putere. Respirand profund de cateva ori mi-am relaxat muschii, deschizandu-mi pumnii inainte ca telefonul sa se transforme intr-o simpla bucata de metal. Respirand inca o data, am deschis din nou telefonul formand repede numarul surorii mele.
Alice a raspuns înainte de primul apel. „Edward?”
„Alice …” simteam ca ma asfixiez in timp ce un hohot de plans se sparse in pieptul meu.
„Alice, nu stiu daca mai pot face asta. Vointa mi se micsoreaza. Aproape ca am sunat-o. ”
Eram furios pe mine pentru ca imi permisesem un asemenea moment de slabiciune. Se intampla din nou. Ceea ce facusem mereu. Rupeam aproape orice promisiune pe care i-o faceam Bellei, intr-un moment de vulnerabilitate si egoism.
„Stiu.”
„Am încercat cele mai bune metode de a ma concentra, de a ma distrage pe mine însumi, dar gândurile imi sunt întotdeauna la Bella. Nu pot sa merg mai departe. Am nevoie sa stiu.”
„Edward, esti sigur?” Ea ezita, desi stia ce vroiam sa-i cer, chiar daca imi era imposibil sa spun cuvintele.
Am clatinat din cap, intr-o aprobare tacuta si am soptit: „Da, Alice. Am nevoie sa stiu. Trebuie doar sa stiu ca e în regula.”
„Eu nu cred…”
„Alice. Te rog!” Am rugat-o.
Alice inca o data ezita. Ea facuse o promisiune fata de mine si acum era silita sa-mi raspunda la intrebare.
„E bine, Edward”, a soptit ea.
Cuvintele ei erau suficiente. Alice nu-mi oferi mai multe informatii, si nici eu nu i-am cerut. Si asa era suficient de rau ca o intrebasem; ea imi promisese ca nu se va mai uita niciodata in viitorul Bellei, ca nu se va mai amesteca. Oricum nu stiam daca as fi putut suporta sa aud mai multe. Daca ea suferea, asta mi-ar fi facut si mai puternica dorinta de a reveni. Daca ea era fericita…ce se intampla? Am clatinat din cap, recunoscand fata de mine adevarul: asta m-ar devasta aproape la fel de mult ca ideea suferintei ei.
„Edward … Te rog, vino acasa!”, ma ruga Alice.
„Nu, nu înca” am murmurat eu.
„Atunci, lasa-ma sa vin eu la tine.” Vocea ei era prudenta, dar ferma. Ingrijorarea din vocea ei era evidenta.
„Nu, Alice. Trebuie sa fac asta singur. In plus, tu trebuie sa ramai acolo, langa familie. Acum ca Rosalie si Emmett sunt plecati si eu sunt departe, Esme si Carlisle nu te pot pierde si pe tine.”
„Dar, Edward… eu oricum voi pleca. Am programat o scurta calatorie pana la Biloxi. As vrea sa-mi vad nepoata. Macar de la distanta. Sunt curioasa… Si, in felul asta as putea sa ma intalnesc si cu tine. ”
„Nu, Alice!” Cuvintele imi iesira cu mai multa duritate decat intentionasem.
Remuscarile m-au cuprins cand am auzit-o rasufland usor in receptor. O ranisem spunand asta.
„Îmi pare rau” mi-am cerut repede si sincer scuze. „Dar, Alice, chiar am nevoie sa fiu singur.”
„Bine”, a soptit ea. Incerca, cu dificultate, sa mascheze junghiul din vocea ei.
Am inchis telefonul, punandu-l inapoi in buzunar. Nu vroiam sa mai continui conversatia. Stiam ca Alice nu va suna din nou. Imbratisandu-mi genunchii cu bratele, mi-am odihnit barbia pe ei. M-am uitat în sus. Razele de soare parca dansau in fata mea. Un mic oftat imi iesi dintre buze. Mi-am închis ochii, permitând caldurii soarelui sa ma cuprinda. O adiere de vant misca usor frunzele copacului de care ma sprijinisem. Era atata liniste… Am asteptat in tacere apusul soarelui si sosirea noptii.
Timpul trecea incet. Soarele incepea sa treaca de linia orizontului. Ma concentram sa aud orice ganduri, dar singurele ganduri pe care le auzeam in mintea mea erau ale mele. Nu aveam nici un indiciu ca Lucian m-ar ajunge din urma.
Încet, m-am ridicat in picioare si am inceput sa ma plimb prin imprejurimi. Aveam inca speranta de a prinde vreun gand al prietenului meu. O bucatica din el. Nimic.
Am continuat sa mearg. Sunetul de civilizatie a început sa-mi rasune in urechii , dar am continuat. Luminile orasului din apropiere sclipeau sub cerul violet.
Am mers in continuare, tacut, disparând în fundal, ca om.Nimeni nu era constient de prezenta mea pe strazi. Amestecandu-ma printre altii, am disparut. Ca o fantoma. Eram o fantoma, o slaba asemanare a ceea ce fusesem odata. Eram gol. Doar mersul pe jos mai era ceea ce pastrasem din omul de alta data. Mi-am pierdut concentrarea. Eram foarte aproape de a pierde si scopul misiunii mele. Parfumul Victoriei parca era din ce in ce mai slab si nu-l mai puteam discerne.
Mergeam pe strazile intunecate în cautarea oricarui indiciu. Deodata, din departare a ajuns la urechile mele o soapta. “Nu, te rog, nu!” Gândurile speriate mi-au invadat mintea si m-am concentrat urmandu-le.
Senzatia de deja-vu a situatiei era zdrobitoare. Am continuat sa urmez gandurile acelea infricosate. Veneau de pe o alee intunecata. Apoi am vazut-o. Ea era tânara, probabil avea 15 sau 16 ani. Era fixata de un zid, bratele unui barbat urias tinandu-o prizoniera. Fata lui era desfigurata de dorinta si pofta pe care o avea pentru tanara din fata lui.
El nu m-a vazut apropiindu-ma. Incet, am pasit in spatele atacatorului si am vazut cum teama si mirarea cresteau in ochii tinerei, in timp ce ma privea. M-am oprit pentru o secunda, confundat in expresia de pe chipul ei, înainte sa-i cuprind gatul strans cu degetele mele.
M-a gândeam sa-mi reiau stilul de viata pe care-l avusesem in perioada cat am stat departe de Carlisle. Sa fiu si sa ma comport ca un nou nascut. Cât de usor mi-ar fi sa scap lumea de acest gunoi…dar vocea lui Carlisle rasuna in mintea mea reamintindu-mi ca eu nu mai eram acea persoana. Eram…trebuia sa fiu mai mult de atat!
“Nu, fiul meu. Adu-ti aminte cine esti.”
Omul din mine se lupta sa iasa din nou la suprafata si am auzit cum un marait iesi din pieptul meu. Ochii mi s-au marit si degetele se stranse in jurul gatului lui. Dar nu strangeam cu destula vigoare pentru a-i rupe gatul. Ma luptam cu nevoia de a ucide.
Fara nici cel mai mic efort, l-am ridicat de la sol aruncandu-l dincolo de alee. Capul i s-a spart cand se lovi de zidul de caramida. Insa, dupa cateva clipe si-a scuturat capul si s-a ridicat rapid, cu picioarele tremurande, disparand in intunericul de afara.
Acum nu ma mai interesa de monstrul cu chip de om. M-am uitat la tanara din fata mea. Avea pielea alba în lumina lunii si ochii ii era plini de frica. I-am atins usor parul lung, indepartandu-l de fata ei. Ea a privit în sus la mine, nesigura.
„Esti bine?” am intrebat-o pe un ton linistitor.
„Eu…am…” se balbai ea in timp ce eu asteptam cu rabdare. „Cred ca da.”
Familiarizarea era devastatoare. Mi-am adus aminte de o alta noapte cu mult timp în urma cand o salvasem pe Bella de la o soarta similara. Frica si furia pulsa in mine amintinudu-mi scena aceea.
Mi-am amintit cu o claritate perfecta dorinta enorma de a-i distruge pe atacatori, dar teama de expunere si dorinta de a nu o speria si mai mult pe Bella, fusesera mai puternice si castigasera.
Mintea mea a revenit in prezent si am privit-o pe tanara din fata mea. Dar, in fata mea nu era o straina. Era ea. Frumoasa mea Bella. Ochii mi-au cazut pe fata ei si, usor cu deget i-am atins obrazul, trasand o dara rece de la tampla pana la barbie. Ea tremura si se retrase de sub atingerea mea. M-am apropiat mai mult de ea, punandu-mi bratele in jurul taliei ei. Mi-am ascuns fata in parul ei si am respirat profund. Corpul din bratele mele tremura usor si mâinile ei mici au incercat sa ma impinga. Am tinut-o si o mai strans. Un mic scrancet ii scapa printre buze.
„Te rog”, ma implora ea.
Un moment de luciditate ma aduse înapoi la realitate. Am ridicat capul si cu atentie am împins fata departe de mine. M-am uitat la ea. Era speriata. Ea nu era Bella. Remuscarile si vinovatia mi-au umplut ochii cand m-am uitat la fata speriata din fata mea.
„Îmi pare rau,” i-am murmurat la ureche. Ea îngheta, pentru o secunda si apoi, o lua la fuga. Mintea ei era un talmes-balmes de confuzie.
M-am intors si eu, iesind de pe alee. Mergeam cât puteam de repede, fara a atrage atentia asupra mea. M-am sprijinit de un zid alunecand usor pe piatra rece a trotoarului. Am ramas cateva clipe acolo, uitandu-ma in sus la cerul intunecat.
Imi pierdeam mintile? Cum am putut sa fiu atat de neglijent? Acum biata fata trebuie sa fie absolut ingrozita!
Am închis ochii, roagandu-ma sa uit acest incident. Dorul, dorinta de Bella era atât de mare încât începusem s-o vad peste tot. Nu mai erau numai imaginile din propria mea minte, acum si strainii am început sa-i aseaman cu ea.
Pentru doar un moment epigramatic, în mintea mea, fata fusese Bella. Ii vazusem ochii de ciocolata, ii simtisem roseala obrajilor ei sub atingerea de gheata a degetelor mele, ii mirosisem parfumul ei dulce, de frezie. Experienta traita, senzatia ei era atat de adevarata incat abia puteam sa cred ca imi imaginasem asta.
Ce înseamna asta? M-am gândit. Oare memoria mea imi juca feste? Durerea asta se va agrava cu timpul? Gândul ca aceasta agonie va creste in timp era prea mult pentru mine ca sa suport. Mi-am cuprins capul cu manile, obligandu-ma sa ma concentrez.
Trebuie sa ma întorc pe drumul cel bun. Trebuie sa o gasesc pe Victoria.
M-am ridicat in picioare , indepartandu-ma, disparand in intuneric.
Închizandu-mi ochii am respirat profund, cautand inca o data un posibil traseu al Victoriei. Aroma gretos de dulce mi-a umplut narile si am urmat mirosul, prin strazile intunecoase.
Am continuat sa urmaresc mirosul. Deodata, un alt miros ma izbi. Sânge.
Instinctiv, mi-am tinut respiratia, dar am urmat traseul acestui parfum. De unde venea? Peretii unei cladiri inalte bloca lumina lunii pe alee îngusta. Am ascultat incercand sa aud gândurile ranitului, dar nu se auzea nimic. Oricine ar fi sangerat acum nu mai era in viata.
Am continuat sa merg pe alee. Trecand pe langa un tomberon, am vazut sursa de miros. Un tânar lipsit de viata zacea acolo. Ochii priveau indiferent la mine, fata lui fiind palida de la lipsa de sânge. Am recunoscut imediat muscatura sub forma de semiluna de pe gat.
Vampir.
Cum frica de a nu-mi pierde controlul, nu ma mai afecta, am început din nou sa respir. Mirosul vampirului care fusese aici si apoi plecase era mult mai puternic.
Victoria! Ea era aici.
M-am intins peste cadavru atingandu-l. Corpul lui era inca cald. Ea fusese aici….de curand!
Un val de energie, trecu prin mine la aceasta descoperire. Am cautat cu frenezie prin gandurile care imi inundau mintea, rugandu-ma cu disperare sa prind un indiciu care sa ma duca aproape de ea.
Am început sa merg pe strazi. Necesitatea de a ramâne ascuns incepea sa ma paraseasca. Am inceput sa alerg. Ochi curiosi ma urmareau in timp ce fugeam printre alei, dar eu le-am ignorant. Vanatorul prelease controlul.
“El e…”
M-am oprit brusc cand acest gand imi strabatu mintea. M-am uitat in jurul meu cautand mintea care gandise asta. Nu am vazut nimic. Am continuat sa merg, la viteza umana de aceasta data. Dupa cateva alei strabatute m-am oprit brusc, vazandu-o. Parul ei rosu, ca focul era inconfundabil. Ochii ei rosii s-au umplut de furie cand m-au fixat. Un sasait i-a iesit printre buze si a luat pozitia defensiva, gata de a se napusti asupra mea.
“Cum naiba m-a gasit?” gandi ea…
Stateam acolo, nemiscat. Dupa luni de cautare, ea era acolo, chiar în fata mea. Eram atât de surprins de brusca revelatie incat nu mai aveam puterea de a ma misca. Corpul imi tremura de furia extrema care ma scutura, pumnii strangandu-mi-se cu putere. Ochii mi s-au ingustat si un marait iesi din pieptul meu.
Eram acolo de cateva momente, uitandu-ne unul la altul, surprinsi amandoi de aceasta neasteptata intalnire. Ma studia intens pastrandu-si inca pozitia rigida, defensiva. Ochii ii ardeau de furia cu care ma privea.
Apoi, ochii ei incepura sa studieze imprejurimile in cautarea unei scapari. Ochii i s-au oprit pe zidul de caramida din apropiere. Fara nici un avertisment sari prin aer incepand sa escaladeze zidul. Fara sa stau pe ganduri am inceput sa alerg urmarindu-o. Ea alerga, lumina lunii accentuandu-i si mai mult albul pielii.
Era disperata sa scape de mine, dar eu o urmam indeaproape. Gândurile ei se intunecau sarind de pe un acoperis pe altul. Ea era aproape la fel de rapida ca si mine, iar miscarile ii erau imprevizibile. Era atenta cu gandurile ei. Ce naiba? Ea stia de capacitatea mea? Sau asta era inca o abilitate a ei?
Pentru un moment, ea a disparut. Dar, repede, am observat-o din nou. Sarind de pe acoperisuri am aterizat usor pe alee, urmandu-o indeaproape.
Am încetinit ritmul cu care alergam cand am vazut-o apropiindu-se catre un grup de oameni, abordandu-i. Am auzit un tipat.
„Ajutor, va rog! El ma urmareste! ”
Socul si furia m-au umplut. Vocea ei aproape plangea cerand ajutorul. Doi barbate iesira din grup, blocandu-mi drumul. „Scuza-ma!” Cuvantul imi iesi ca un marait.
Unul din ei a ridicat mana in semn de precautie, intr-un gest care-mi spunea sa ma opresc. Apoi suiera: „Opreste-te chiar acum. Întoarce-te si pleaca sau vom anunta politia.”
Incercam sa ma stapanesc sa nu-i omor. Asta nu ar fi facut decat sa imi ingreuneze si mai mult situatia. Atatia oameni morti ar fi atras atentia plus ca m-ar fi incetinit si mai mult, lasandu-i si mai mult timp Victoriei sa fuga. Fetele lor ma priveau cu dispret. Ingrijorat ca o voi pierde definitiv pe Victoria, m-am gandit sa ma intorc si sa zbor spre cel mai apropiat acoperis, lasand in urma oamenii si chipurile lor socate. Dar nu puteam sa fac asta.
Vedeam cum cerul se transforma in rosu de mania care pusese stapanire pe mine. Dorinta de a continua vanatoarea urla in mine, dar nevoia de a pastra secretul era mai mare. Nu puteam sa ma expun, riscul era prea mare chiar daca asta ar fi însemnat prinderea Victoriei.
Aruncandu-mi mâinile în aer, m-am intors si am plecat mai departe. Frustrarea clocotea in mine. Simteam cum ochii lor ma urmareau. Odata scapat din vedere, am început sa alerg din nou. Am sarit pe cel mai apropiat acoperis si am scanat strazile. Nu exista nici un semn al prezentei ei.
Am sarit de pe un acoperis pe altul, cautand. Dar nu am mai gasit-o. Panica puse stapanire pe mine dandu-mi seama ca am pierdut-o. Cum naiba se intamplase asta? O avusesem in fata mea, atat de aproape de mine… Cum de o lasasem sa scape?
M-am concentrat din nou, pe gândurile ei, pe parfumul ei, incercand din nou sa-i prind urma. Dar nu era nimic. Furios, mi-am trecut mana prin par tragand de el intr-o incercare disperata de a-l rupe. Am cazut in genunchi si un urlet salbatic imi iesi din piept.
ahhh Victoria asta…aproape ca-mi doresc sa fiu vampir..sa intru in poveste si sa o vanez chiar eu :)))…inca o data …un capitol minunat :*
woow….asa de intens combinarea de frustrare dorinta nevoia de singuratate furia dorinta de razbunare razbtat in acest capitol…ai o combinatie atat de frumoasa care se imbina absolut perfect ….da suferinta lui ed este asa de puternica saracul cat trebuei sa sporte sa indure…doar pt o greseala care l-a costat viata lui care acum sa transfortat intr-o existenta subreda care este pe punctul de a cadea in orice moment….si am o vaga impresia ca halucinatiile lui edward cu bella au ceva in comun cu halucinatiile lui bella cu edward….adik atunci cand bella are o halucinatie cu ed si il vede mia aproape si mai bine ii aude vocea ii simte mirosul chipul mai clar decat orice alceva atunci are si ed o halucinatie cu bella….adik intelegi chiar acum cu fata aceeasta poate bella are acum prima halucinatie cu ed atunci cand e cu jessica in port angeles si ii intalneste pe aia …mrg asta cred eu pt ca mi se pare extrem de plauzibil
sooper misto…tine-o tot asa
astept cu mare interes restul….nici nu iti dai seama ce surpriza placuta mi-ai facut!!!tine-o tot asa, si poate. de ce nu, mai rapid….
superb! Imi place foarte mult! Atentia cu care ai scris, ai fost foaret atenta la detalii.. mi-a placut ca atat Bella, cat si Edward au deja-vu-uri , de fapt mi se pare interesant pt ca in seara cand el a salvat-o, ei au vorbit pt prima oara deschis, iar ea i-a spus ca stei ca este vampir.. si deci este un moment destul de important.. imi place ca te-ai gandit la asta.. si imi place cum ai facut-o pe Victoria sa scape, adik bineinteles ca as fi preferat sa o prinda.. dar ai tinut cont ca puterea ei este sa scape, sa se vaporizeze fara urma asa..
imi place! Si cu toate ca durerea lui Edward este coplesitoare.. imi place cum scrii, cum o pui in valoare…. :X::X
Luna de miere si casa de [iatra si fericire si sanatate si bucurii si bebe si ec vrei tu :X:X
Pup si multumim pt capitolul acesta! :*
Scumpa, eu iti multumesc ca urmaresti povestea, ca iti place si ca ma sustii si ma incurajezi la fiecare capitol!!! 🙂 :*
multumesc si ptr urari!!! multa fericire iti doresc si eu tie!! 🙂
si…..poate la sf de saptamana o sa citesc un nou cap din povestea ta! 😉
Buna Antonia,
tocmai am terminat de citit cele 8 capitole ale fic-ului tau.
Felicitari de 2 ori, cel putin.
In primul rand multa fericire, iubire si viata frumoasa alaturi de sotul tau. Cred ca acum esti in plina petrecere de nunta.
In al doilea rand, felicitari pentru modul in care scrii.
E scris bine, cu emotii, fraze coerente, suspas, durere, vinovatie….. ce mai: o gama larga de emotii au fost foarte bine prinse in text.
Luna de miere placuta,
Astept continuarea.
Ramona, multumesc ptr urari :* si ma bucur ca iti place povestea! sper din suflet ca pana sambata sa postez si urmatorul capitol!!! si sper ca vei continua sa urmaresti povestea!! :*
Casa de piatra Antonya, fericire-n viata si sa va iubiti in continuare. Daca nu am inteles eu gresit, maine este nunta, asa ca banuiesc ca zilele astea au fost un chin cu pregatirile si sa nu-mi spui ca nici acum nu ai emotii!:D Te asteptam sa ne spui cum a fost! Chiar sunt curioasa.:* >:D<
Casa de piatra si sa ai o nunta ca in povesti.Noi te asteptam sa ne spui cum a fost in luna de miere.
Angi :* multumesc!!!
o sa va spun, o sa va spun…. ;))
Cap-rosu e vicleana rau. :))
Ne-ai oferit si de data asta o portie buna din suferinta lui Edward, ceea ce devine uneori foarte coplesitor. 😦
Imi place la nebuniie ca legi evenimentele intre ele…Se vede ca ei doi, Bella si Edward, sunt foarte legati unul de altul,ei au parte de evenimente asemanatoare….ma refer la partea cu strainii. Conexiunea dintre ei doi 2 e fantastica. Cel putin eu asta observ. 😀 Amandoi sufera, si inca mult.
De entuziasm am citit capitolul intr-o tensiune fantastica:)) cred ca nici nu am clipit iar la unele faze mi-am tinut respriratia! … Ciudat! stiu… :)) .
Corinna…si stai sa vezi ce mai urmeaza…..sa nu ma dai in judecata daca uiti sa respiri!!! ;))
pupiceiiiiii :* :* :* :* :*
O sa te dau in judecata daca nu o s-o faci! :))
:*:*
hmmm , doamne cate suferinta suporta el, 😦 saracu deja avea halucinatii:( o vedea pe bella , este asa de trista poveste lor, adica in mica parte , adica la despartirea lor, eu sper sa in curand suferinta, tristetea lui sa se sterga . Ce rau imi pare ca a pierdut-o e asa de vicleana, e sireata ,sper ca in curand sa o prinda , sa o omoare. Super capitol Antonia a meritat asteptarea. pup
Irina, multumesc!!! :*
Dap, asa e, Victoria e destul de vulpita!;) ;))
cred ca urmatorul capitol va urma dupa nunta….nu cred ca mai am timp sa il termin pana la nunta!!! intelegeti voi…totusi mai am doar 3 zile!!! 😀